Cine s-a opus lustrației?
La apariția ei, Proclamația de la Timișoara, adevărata Cartă a Revoluției Române, a fost atacată cu furie de mașina propagandistică dirijată de Ion Iliescu și de Petre Roman. S-au conceput cele mai excentrice scenarii privind riscurile unor „vânători de vrăjitoare”, încercându-se să se inoculeze în populație o stare de teamă în raport cu ceea ce era de fapt—un act de asanare politică și morală.
Opoziția, în raport cu lustrația, a venit, la începutul anilor ’90, din acele cercuri care se simțeau direct vizate: foștii activiști comuniști (plătiți, deci membri ai nomenclaturii instituționalizate), foștii propagandiști oficiali (sicofanții de serviciu gen C.V. Tudor, M. Ungheanu, Adrian Păunescu și alți protocroniști agresivi, dar și foști directori de reviste politice și funcționari ai unor instituții ale îndoctrinării comuniste de tipul școlii de partid, așa-zisa Academie „Ștefan Gheorghiu”), foștii securiști, dar și foștii membri ai aparatului de „educație politică” din armată.
Așa s-au născut în acei ani publicații precum Totuși iubirea și România Mare, în care au fost atacați și ponegriți toți cei care se opuseseră comunismului și luptau pentru democrație. În paginile lor au apărut cele mai îndârjite atacuri la adresa victimelor comunismului și a promotorilor democrației. De la Corneliu Coposu la Doina Cornea, de la Mircea Dinescu la Andrei Pleșu, de la Paul Goma la Gabriel Andreescu, tradiția luptei anti-totalitare a fost pângărită în chip sistematic.
Adaug faptul că multe dintre acele campanii au fost desfășurate în publicațiile oficiale ale FSN, înainte de toate în ziarele Azi și Dimineața. După știința mea, în nicio altă țară din Europa de Est nu s-a petrecut acest fenomen al regrupării fățișe a nomenclaturii și a ofensivei virulente împotriva partizanilor societății deschise. Noțiunea însăși de societate civilă le-a provocat frisoane neo-nomenclaturiștilor din FSN (apoi din Partidul Democrației Sociale din România, iar astăzi din Partidul Social Democrat). Educați în spirit leninist, Ion Iliescu și susținătorii săi au nutrit întotdeauna o neîncredere dublată de ostilitate în raport cu mișcările spontane de la bază, cu ceea ce tradiția disidenței numește viața independentă a societății.
Autoritarismul și cultul ierarhiei (al organizației) fac parte din structura mentală a bolșevismului. Suprimarea nucleelor autonome ale societății a fost o trăsătură permanentă a despotismului leninist. După 1996, unii dintre acești foști activiști au acceptat jocul democratic, dar nu au renunțat la mentalitățile conspiraționiste. Lustrația ar fi făcut posibilă ieșirea lor, fie și temporar, din joc. Să ne gândim la faimosul Octav Cozmâncă, odinioară mâna dreaptă a lui Nicu Ceaușescu, apoi aghiotant al Elenei Ceaușescu. Absența lustrației s-a tradus în noua ascensiune politică a acestuia. Nu știu ca, măcar o singură dată, Cozmâncă să fi spus că-i pare rău pentru rolul său în sistemul totalitar comunist.
Evident, diferiți ca formulă intelectuală, între Cozmâncă și Adrian Năstase au existat afinități legate de trecutul comunist. Pentru fostul premier pesedist, răscolirea trecutului era și rămâne o operațiune inutilă, expresia dorinței de vendetă a câtorva pătimași ai unei justiții politice pe care o disprețuiește. Este important, așadar, să înțelegem că nu ne putem despărți de trecut fără a ni-l asuma, oricât de dificilă s-ar dovedi această încercare de exorcizare a demonilor totalitari. Corupția postcomunistă își află fără îndoială rădăcinile în cinismul, clientelismul și corupția universalizată a comunismului...