Epidemia continuă (I)

Dacă se mai înțelege ceva din tot ce se spune despre COVID-19, atunci e vorba de o propoziție elementară: epidemia continuă. Repetiția zilnică a cifrelor, termenilor și ipotezelor a eliminat aproape orice altă temă. Rezultatul e fixația pe o propoziție unică. Ora analizei și argumentelor n-a trecut dar publicul larg e obosit și nu mai are cum formula sau discerne. Opinia publică înoată staționar printre cifrele care restabilesc, în fiecare zi, propoziția de bază. În mod normal - și, în același timp, anormal - acest blocaj promite să se perpetueze și să devină cadrul vieții umane, pe o durată care nu mai poate fi estimată. Speranțele timpurii care animau societățile, în aprilie-mai, pe vremea primului lockdown s-au topit într-un amestec de pasivitate și resemnare. Fără să fie rostit în mod clar, sentimentul public înclină spre adaptarea la un sistem de viață schimbat, în care gândirea, distanțele, timpul, munca și familia trebuie să își schimbe definiția și obișnuințele.

Prima din aceste transformări majore e încetarea gândirii critice. Individul e tot mai puțin o autoritate cu drept de judecată. În schimb, ele e tot mai ușor de pierdut în masa omogenă de pacienți și, în această calitate, e ținta și beneficiarul unui centru de putere care își manifestă grija și desfășoară protecția. Acest nou raport s-a generalizat și dă, acum, noua structură politică a societăților. Problema schimbării, a criticii și contradicțiilor nu se mai pune pentru că imperativul îngrijirii publice nu admite excepții. Ceea ce explică de ce, de pildă, o realitate demonstrabilă prin argumente de bun simț nu mai are trecere și e ușor ignorată sau respinsă de autorități.

Astfel, chiar în absența unor măsurători de mare profunzime statistică, e limpede că în societățile euro-americane, epidemia are un tipar nou. Un număr mare de contaminări e însoțit de un număr mic și stabil de internări în secțiile de terapie intensivă și de un număr mic și stabil de decese. Peste tot, acest tipar dă realitatea epidemiei de cel puțin două luni sau, cum se spune, odată cu apariția ”fazei a doua”. Tot datele elementare spun că, în acest nou tipar, majoritatea contaminărilor se constată la tinerii sub 30 de ani. Numărul spitalizărilor la această categorie e mic și verifică, încă o dată, observația ignorată după care ”a fi contaminat” nu e același lucru cu ”a fi bolnav”. Datele curente mai spun că numărul contaminărilor e în creștere dar și numărul testelor e mult mai mare decît nivelul de testare din ”prima fază” (februarie-aprilie). Bunul simț spune că, din acest motiv, creșterea de astăzi e relativă. Dacă în aprilie s-ar fi făcut tot atâtea teste cîte se fac astăzi, am fi aflat, probabil, că numărul contaminărilor era mult peste ce se credea atunci. În consecință, creșterea de astăzi, e, din nou probabil, o iluzie statistică. Puse cap la cap, aceste argumente și observații de bun simț spun câteva lucruri importante: așa zisul ”val doi” care a fost anunțat sau chiar declarat de autorități e în cel mai bun caz o supoziție și, în cel mai rău caz, un fel de a vorbi. Mai important, epidemia are circulație fără efecte majore.

Această concluzie e complet opusă doctrinei oficiale care tratează situația ca pe o epidemie în expansiune și impune noi și noi măsuri de control sau interdicții. Realitatea nu mai joacă primul rol în considerațiile oficiale. Adevărat, mulți medici și multe voci de comentatori au atras atenția asupra acestei contradicții dar intervențiile lor se pierd ușor. Lumea e sătulă de experți și de opiniile lor fără sfârșit. Autoritățile stăpânesc terenul și nu au de înfruntat obiecții sau negociat limite. Am ajuns, astfel, în situația ironică în care reprezentanți oficiali ai lumii administrativ-medicale cred că în viitor vom vedea puține victime și internări dar continuă să vorbească de perpetuarea epidemiei, fără să vadă vreo contradicție între aceste enunțuri.

Problema relaxării restricțiilor nu se mai pune pentru că, într-un fel, noțiunea de epidemie e intangibilă și a traversat distanța de la fenomen medical la fetiș administrativ. Gândirea autonomă e surclasată de imperativul transformat în regim de viață.

Cea de-a doua consecință a subordonării bunului simț e ingineria socială programată. Apar primele semne ale planurilor de modificare a vieții sub control guvernamental.