Asemănătoare cu o ploaie de meteoriţi, dacă nu cumva cu o cometă grăbită să-şi consume combustia incandescentă, poezia lui Daniel Turcea (22 iulie 1945, Târgu Jiu – 28 martie 1979, Cernica) „organizată după o geometrie spaţială plutitoare, atemporală, evanescentă” (Constantin Abăluţă) a străbătut (fulgerător, dacă nu chiar ca o descărcare în egretă!) cerul literelor române într-o epocă („de aur”, hélas! marcată de Tezele din aprilie 1971) în care până şi a visa era cu mare pericol.
Reprezentant de primă mână al onirismului estetic... Читать дальше...