„Trupul”. De sufletul lui Daniel Turcea
Asemănătoare cu o ploaie de meteoriţi, dacă nu cumva cu o cometă grăbită să-şi consume combustia incandescentă, poezia lui Daniel Turcea (22 iulie 1945, Târgu Jiu – 28 martie 1979, Cernica) „organizată după o geometrie spaţială plutitoare, atemporală, evanescentă” (Constantin Abăluţă) a străbătut (fulgerător, dacă nu chiar ca o descărcare în egretă!) cerul literelor române într-o epocă („de aur”, hélas! marcată de Tezele din aprilie 1971) în care până şi a visa era cu mare pericol.
Reprezentant de primă mână al onirismului estetic, alături de Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru ş.a., poetul (cu prenume de profet biblic!) creează – în cele două volume pe care a reuşit să le publice în timpul vieţii, Entropia (1970) şi Epifania (1978) –, un univers puternic individualizat „printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriţă, cu note grave dar şi bufe, şi într-o epocă sintetică, întrunind posibilităţile prezentului, trecutului şi viitorului” (Gheorghe Grigurcu); şi tot ea „ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului” (Eugen Simion). Efectul este de-a dreptul hipnotic, de arc voltaic conectat la poluri ce ţine poemul într-o tensiune permanentă (Octavian Soviany vorbeşte despre „o anume conştiinţă a crizei (…), dar şi de un sentiment al apocalipticului”), iar această disponibilitate fantastică (într-o cronică din 1988, Nicolae Manolescu vorbeşte de „pendularea între fantezia jucăuşă şi stilizarea subtilă”) de a îmbrăţişa stihii ce par a se exclude reciproc pe mine unul mă duce cu gândul la marele său înaintaş Alexandru Macedonski din Noaptea de decembrie – ca şi cum Fata Morgana şi-ar da mâna cu Aurora Boreală.
* * * * * * *
Daniel TURCEA
Trupul
Da, minunat trupul, dacă poate fi
vas al cuvântului
minunat acest trup
şi puterile
ce-l fac să nu ardă având
în sine, Cuvântul
trupul ce înfloreşte
deasupra morţii
trupul e un râu
izvorând înăuntru focului
trupul e numai cât roua
lăsându-se iar, deasupra adâncului
trupul preacurat, ca o taină
îl văd şi nu-l văd şi se-arată
trupul strălucind
în lină tăcere
să fiu asemenea
numai o flacără
aşa
m-aş putea vedea
în rug, numai în rug
m-aş cunoaşte