Alberto MANGUEL. Un cititor în Pădurea din Oglindă
Un monument de erudiţie, volumul de eseuri Un cititor în Pădurea din Oglindă, Editura Trei, 2023, semnat de acest globe-trotter argentinian Alberto Manguel (n. 1948), norocosul care, la 16 ani, îi citea lui Jorge Luis Borges, cu care s-a şi împrietenit apoi, iar acum e citit, la rându-i, de-o lume întreagă.
Alcătuit din opt părţi – Cine sunt eu?; Lecţia maestrului; Memorii; Joc de cuvinte; Cititorul ideal; Cartea ca afacere; Crimă şi pedeapsă; Biblioteca sacră –, înglobând 39 de eseuri (plus o Prefaţă) stând fiecare sub un moto din Alice în Ţara din Oglindă sau Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll, ditamai cărţoiul de 480 de pagini spune eterna poveste a lui „…suntem, în miezul fiinţei noastre, animale cititoare”, dar abia felul în care „arta lecturii (…) ne defineşte ca specie” individualizează acest Opus Magnum printre numeroase opuscule de acest gen. Or, monstruoasa erudiţie a lui A. Manguel face casă bună cu un discurs mai degrabă ad usum delphini & confesiv decât academic, ceea ce transformă lectură într-o aventură a cunoaşterii asumată pe cont propriu, de parcă autorul septuagenar ar avea în faţa alţi 8 miliarde de J.L. Borges-i, dispuşi să-l urmeze cu ochii (larg!) închişi. La ce bun? se vor întreba unii; iată un posibil răspuns: „Pentru un cititor, acesta poate fi un lucru esenţial, poate unica justificare a literaturii: aceea că nebunia lumii nu ne va cotropi cu totul, deşi ne invadează pivniţele (…), apoi ne cotropeşte sufrageria, camera de zi, întreaga casă. Iosif Brodski, prizonier în Siberia, şi-a găsit refugiul în versurile lui W.H. Auden. Pentru Reinaldo Arenas, prizonier în închisorile lui Castro, a fost Eneida; pentru Oscar Wilde, în închisoarea din Redding, au fost cuvintele lui Hristos; pentru Haroldo Conti, torturat de junta militară argentiniană, au fost romanele lui Dickens. Când lumea devine de neînţeles, (…) căutăm un loc în care raţiunea (sau credinţa în raţiune) a fost aşezată în cuvinte”.
S-ar putea alcătui o hartă acoperind de câteva ori suprafaţa globului pământesc din astfel de „locuri” descoperite în tot felul de scrieri – cititorului nu-i rămâne decât „să păşească în acest joc al oglinzilor pentru a recunoaşte realitatea cuvintelor”, astfel încât „să poată spune, în final, «şi eu am fost acolo».” (Celor mai grăbiţi să ajungă acolo, autorul le propune şi nişte Însemnări pentru o definiţie a bibliotecii ideale, nu înainte însă de alte – primele în ordinea intrării în carte – Însemnări pentru o definiţie a cititorului ideal.) Şi ce se întâmplă, odată ajuns acolo?
Iată ce (şi cu asta, vă las în braţele cărţii, fără alte cuvinte, decât doar cele de mulţumire lui Bogdan-Alexandru Stănescu pentru versiunea românească): „Cred că, asemenea actului erotic, actul lecturii ar trebui să se petreacă în anonimitate. (…) Fie că citim, fie că facem dragoste, ar trebui să ne pierdem în celălalt, în care – ca să transformăm imaginea Sf. Ioan al Crucii – ne-am transformat: cititor în scriitor în cititor, iubit în iubit în iubit”.
25 septembrie ’23