Presa despre identitatea post-fascistă a Giorgiei Meloni și un portret al francezului care l-a înlocuit pe Cioloș în Parlamentul UE
Continuă represiunea în Iran, iar într-un comentariu foarte pertinent, Le Monde, în Franța, scrie că de acum înainte este abuziv să mai prezentăm Iranul ca fiind «regimul mollahilor».
Societatea iraniană a evoluat prea mult, clasa de mijloc, urbanizată, intelectuală și relativ înstărită s-a solidificat. Voalul impus femeilor ar fi, așadar, doar ultimul vestigiu al regimului religios care pierde tot mai mult teren. De altfel, The New York Times are un comentariu care spune că «Iranul și-a pierdut cea mai importantă resursă: femeile».
Cotidianul libanez L’Orient-Le Jour explică, la rândul său, cum a devenit voalul un stâlp ideologic al «Republicii Islamice».
Teheranul, în acest timp, a reînceput să bombardeze Kurdistanul irakian, unde mișcările de opoziție kurdă iraniană din exil denunță reprimarea protestelor declanșate de uciderea tinerei Mahsa Amini de către poliția moravurilor, în urmă cu două săptămâni.
Washingtonul a condamnat ca «nerușinate» sau «obscene» (brazen) bombardamentele iraniene care au făcut deja cel puțin nouă morți printre kurzii din nordul Irakului vecin. The Washington Post detaliază derularea operațiunilor militare iraniene din Irak.
Identitatea post-fascistă a Giorgiei Meloni
Înapoi în Franța, Libération aduce un răspuns întrebării puse foarte des: ce face că Giorgia Meloni și partidul ei Fratelli d’Italia (FdI) își merită eticheta de «post-fasciști»? Au strâns 26% din voturi, dar înseamnă asta oare că un italian din patru a votat pentru fasciști deghizați?
Ei bine, explică Libération, dincolo de dimensiunea sa postfascistă (sau nu), FdI „prezintă mari analogii cu alte mișcări europene populiste” – de la Fidesz a lui Viktor Orban în Ungaria la PiS în Polonia, trecând prin „ideologia ultranaționalistă a lui Marion Maréchal Le Pen” din Franța.
Precaută, presa italiană se mulțumește în general să desemneze FdI drept partid de dreapta („partito di destra”). O vreme, FdI a mai fost etichetat și drept partid „suveranist”, prin faptul că programul său s-a concentrat pe primordialitatea dreptului național. Dar nu a fost niciodată considerată cu adevărat, în Italia, ca o formațiune a „dreptei radicale”.
«Dreapta radicală populistă»
Scrie însă Libération: Fie că este numit „post-fascist” sau pur și simplu „radical”, rămâne totuși imposibil ca partidul condus din 2014 de Giorgia Meloni să se desprindă de rădăcinile sale fasciste. Într-adevăr, această formațiune politică s-a născut în 2012 din cenușa partidului de extrema-dreaptă Alianța Națională (AN), care preluase el însuși în 1994 de la Mișcarea Socială Italiană (MSI) – un partid fondat de fidelii lui Mussolini după căderea regimul său din 1946 și descris drept neofascist pentru că era pur și simplu în conformitate cu ideologia fascistă. Totuși, dacă mutația către AN a fost „marcată în special de o distanțare, apoi o ruptură cu neofascismul și, prin urmare, și de moștenirea fascismului la care a pretins MSI”, partidul Fratelli d'Italia a devenit de atunci foarte prudent ideologic. Așa se face încât, cu toate că „este necesar să fie invocate și alte noțiuni pentru a-i defini ideologia”, calificativul de „postfascist” reflectă totuși, parțial „natura” FdI.
Cât despre Giorgia Meloni, ea însăși s-a referit, în trecut, la Mussolini ca fiind „un mare om de stat al secolului al XX-lea” și a lăudat aspectele pozitive ale bilanțului acestuia în fruntea Italiei. Genul de comentariu care a alimentat eticheta de „postfascistă”. Cum a amintit-o Libération, într-un recent articol, Meloni, printre altele, „s-a alăturat organizației de tineret a Mișcării Sociale Italiene la abia 15 ani”, înainte de a fi „președinta organizației studențești a Alianței Naționale”. Mai mult, mentorul ei în politică a fost, de la început, Giorgio Almirante, fondatorul MSI. Așa încât: Giorgia Meloni este fiica MSI, mișcare care era ea însăși un produs al Partidului Național Fascist fondat de Benito Mussolini. Există o continuitate acolo, chiar dacă fascismul istoric, așa cum îl știm, a murit odată cu Mussolini.
Renașterea precedă existența
În paralel cu toate acestea, săptămânalul satirico-politic francez Le Canard enchaîné oferă (doar în ediția pe hârtie) un portret deloc complezent al omului care l-a înlocuit pe Dacian Cioloș în fruntea grupului politic transnațional Renew din Parlamentul European: francezul Stéphane Séjourné. Cu 103 eurodeputați (din 705), grupul Renew este al treilea ca importanță din Parlamentul UE (după creștin-democrații din PPE și socialiști). In practică, este dominat de francezi, ba chiar direct de Emmanuel Macron, cu toate că liberali precum olandeza Sophie in 't Veld sau belgianul Guy Verhofstadt joacă la rândul lor un rol foarte important în grup.
Motivul pentru care Le Canard publică un articol-portret al lui Stéphane Séjourné este că acesta, după ce a fost numit de Macron în fruntea grupului Renew din Parlamentul European, în locul lui Dacian Cioloș, prea ocupat de politica română, el a primit ca sarcină să facă să renască partidul prezidențial al lui Macron, numit anterior La République en Marche și rebotezat acum Renaissance (Renașterea).
Prea puțin cunoscut anterior, în vârstă de 37 de ani, fost membru al partidului socialist, Stéphane Séjourné este în cuplu — ceea ce nu e un secret pentru nimeni — cu Gabriel Attal, ministrul finanțelor publice și fost purtător de cuvânt al guvernului francez.
La Bruxelles, Stéphane Séjourné domnește așadar peste 103 eurodeputați din 24 de țări (printre care cei 8 români din REPER-USR), însă preferă să nu prea comunice cu ei. Totul se petrece în spate, «pe culoare», explică Le Canard.
Ceea ce și explică aranjamentele celor din Renew cu conservatorii din PPE, de pildă pentru alegerea în fruntea Parlamentului European a maltezei Roberta Metsola, mare militantă anti-avort și opusă multora din valorile sprijinite de oamenii lui Macron și de cei din REPER-USR.
De aceea, dacă e să ne luăm după articolul din Canard enchaîné, e pentru că trăim o epocă de confuzie a valorilor că partidul lui Macron a fost rebotezat Renaissance (Renașterea). Cum a explicat Stéphane Séjourné: «Facem ca în secolul al XVI-lea, când umaniștii au revizitat textele antice».
Asta se anunță foarte atrăgător și ațâțător pentru poporul de votanți. Mai ales că Renașterea a fost urmată de războaiele de religie.