Ministrul ceh de externe: un potențial specialist în chestiunea Transnistriei

Noul ministru ceh de externe, Jakub Kulhánek, a fost numit în plină criză generată de conflictul diplomatic cu Rusia și el va avea ca primă misiune descâlcirea actualului balet al expulzărilor reciproce de diplomați dintre Praga și Moscova.

Teoretic, el ar trebui să aibă pregătirea necesară pentru asta. Născut în 1984, el e titularul unui masterat la universitatea Georgetown din Washington, însă înainte de asta a absolvit Universitatea Carolină din Praga, în 2008, cu o lucrare de licență despre… Rusia și conflictul din Transnistria.

Ideea centrală dezvoltată atunci de Jakub Kulhánek era că ceea ce face cazul Moldovei și al Transnistriei secesioniste deosebit este felul în care Rusia a intervenit în regiune, folosindu-se ca pretext de prezența Armatei a 14-a și de existența minorității rusofone, care chipurile trebuia protejată.

În teză, el încearcă să descifreze diferitele acțiuni și actorii implicați, căutând să distingă în ce măsură unele inițiative militare au fost locale, scăpând de sub controlul Moscovei.

Este apoi cât se poate de corectă afirmația lui că Transnistria a fost folosită ca un mijloc permanent de presiune pentru a împiedica Moldova să se apropie mai mult de Occident. În treacăt, mai este atinsă în lucrare și dimensiunea agravantă a separatismului găgăuz, declanșat simultan cu începutul crizei din Transnistria care avea să ducă la conflict armat deschis.

În anul acela, 1991, Rusia se afla în plină criză a prăbușirii URSS-ului, așa încât analiza se concentrează pe felul în care militarii locali, precum celebrul general Aleksandr Lebed, au putut de multe ori acționa pe cont propriu, fără multe indicații de la Moscova. În lucrare se face de altfel aluzie la incompetența ministrului apărării de atunci, Pavel Graciov (cel care avea să eșueze lamentabil în Cecenia). În schimb, convingerea autorului este că în Transnistria evenimentele s-au precipitat și atmosfera s-a deteriorat rapid, ajungându-se la conflictul armat, datorită în mare parte personalității generalului Lebed, a intransigenței acestuia și a dorinței lui de a se afirma militar și politic. „Pentru Lebed, Moldova era un stat fascist, condus de criminali.”

Moldova independentă a moștenit pe teritoriul său acea armată sovietică – și foarte curând rusească – Armata a 14-a, relativ bine înarmată și care făcea parte din districtul militar sud-vestic, având cartierul general la Chișinău. Autorul nu poate cunoaște efectivele exacte de la începutul conflictului, însă estimează că trebuiau să fie importante, dat fiind că la începutul anului 1994 forțele ruse din Transnistria încă numărau în jur de 9.200 de oameni.

Descriind – corect – caracterul dur și intransigent al generalului Lebed, el anticipează – corect – că exemplul folosirii armatei în Transnistria avea să servească drept model unor operațiuni ulterioare. Asta s-a văzut imediat după ce Kulhánek și-a susținut teza, chiar în acel an, în august 2008, odată cu intervenția militară rusă în Georgia, în Osetia de sud, iar mai recent, în 2014, în evenimentele din Ucraina, unde Rusia a ocupat Crimeea și sprijină de atunci militar forțele secesioniste din regiunea răsăriteană Donbas.

Cât despre urmări, Kulhánek vorbește și despre eșecul, în 2003, al planului propus de trimisul lui Putin Dmitri Kozak și cum acel eșec a putut stârni atunci resentimentul lui Putin față de relativele tendințe prooccidentale ale unora din guvernele Moldovei.

De asemenea, trebuiau oprite orice posibile încercări de a pune bazele unei reunificări a Moldovei cu România. Așa încât, Rusia s-a decis pentru status quo în Transnistria, menținând conflictului în stare „înghețată”, dar gata oricând să reizbucnească.

Cum spuneam, autorul nu avea cum să prevadă – deși anticipează modelul – intervențiile militare ale Rusiei în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014. Este însă regretabil că acolo unde evaluează (corect) personalitatea generalului Lebed, el nu se folosește, ca argumente convingătoare în sprijinul teoriei sale, de cariera politică ulterioară a lui Lebed. Candidat la alegerile prezidențiale din 1996 împotriva lui Elțîn (care l-a îmblânzit o vreme făcându-l șeful Consiliului de Securitate al Rusiei), Lebed a candidat din nou la prezidențiale, de astă dată împotriva lui Putin, în anul 2000.

Moartea lui într-un accident de elicopter în 2002, la numai 52 de ani, încă ridică semne de întrebare.