Cine e intolerant? (II)

Astfel, cine vrea să înțeleagă originile și dinamica opoziției toleranță/intoleranță va avea mult de aflat, introducîndu-se la scrierile lui Marcuse. În primul rînd, la celebrul lui eseu Repressive Tolerance (Toleranța Represivă) publicat în 1965 (în cuprinsul unei culegeri colective de eseuri, intitulată A Critique Of Pure Tolerance (Critica Toleranței Pure). Textul lui Marcuse și culegerea în care a fost inclus pot părea, azi, intervenții sociologice obscure. Dar, în istoria și filiația ideilor, impresiile înșală. E de amintit că, practic, toate marile discursuri sociologice-economice și filozofice anti-sistem au fost titluri de circuit restrîns - nu mari succese de librărie - pe care numai influența și reputația ulterioară le-au transformat în repere enorme.

Fie că ați citit sau fie că n-ați citit cărțile lui Marcuse, argumentele și concluziile autorului vă sunt cunoscute. Toate plutesc în aer și dau tonul argumentelor și abordărilor care susțin, direct sau indirect, discuțiile actuale despre toleranță și intoleranță. Iată-l, de pildă, pe Marcuse cu unul din cele mai faimoase pasaje ale operei sale - ideea după care toleranța nu e deloc ce s-ar putea crede, ba, mai degrabă, opusul ei înseși.

Există, adică. o toleranță ce își merită numele pentru că ”eliberează” cu adevărat și o tolerannță care nu-și merită numele pentru că înrobește și mai mult. Cum arată singura toleranță adevărată?

” Liberating tolerance, then, would mean intolerance against movements from the Right and toleration of movements from the Left ” (Toleranța eliberatoare presupune, deci, intoleranță față de mișcările de Dreapta și toleranță față de mișcările de Stînga)

Curios sau nu tocmai curios, după 50 de ani, sentința lui Marcuse se confirmă cît se poate de practic și pare să stea la cîrma deciziilor care stabilesc cine și ce e tolerant sau intolerant. Într-adevăr, enorma amjoritate a persoanelor, ideilor și partidelor acuzate de intoleranță și extremism, ură și propagandă anti-democratică sînt de dreapta sau sînt așezate sub această etichetă. Tot așa cum, persoanele, ideile și partidele de stînga se pot alege cu observații critice dar, de regulă, sînt descrise, justificate și absolvite ca promotoare ale toleranței. Nu va fi, deci, o surpriză să găsim cercetători universitari pregătiți să reia, azi, ideile lui Marcuse, spre a explica de ce anume ”toleranța ” o idee depășită sau reacționară și de ce protestele studențești americane sînt legitime iar criticii lor nu sînt. Într-n bizar regim de excepție se află și inamici declarați ai democrației de găsit printre mișcările islamice radicale care nu sînt plasate sub eticheta intoleranței, în ciuda manifestărilor violente frecvente și a declarațiilor anti-democratice programatice.

Dar să îl urmărim mai atent pe Marcuse. El teoretizează ”toleranța eliberatoare” și o identifică numai cu Stînga, invocînd situațiile extraordinare în care existența ”societății” e pusă în pericol. Mai exact: ”Such extreme suspension of the right of free speech and free assembly is indeed justified only if the whole of society is in extreme danger” (Suprimarea extremă a libertății de expresie și de asociere e, deci, justificată numai dacă întreaga societate se află în fața unui periciol extrem)

Și, mai departe, scriind, despre societatera americană a anului 1965: ”I maintain that our society is in such an emergency situation, and that it has become the normal state of affairs.” (Susțin că societatea noastră se află în fașa unui asemenea pericol extrem și că acesta a devenit o stare de fapt generalizată)

Astfel definit, momentul ales de Marcuse lasă să se înțeleagă ce anume e, în viziunea lui, pericolul care dă democrației dreptul la intoleranță: capitalismul dominant în Statele Unite, cultura lui și acțiunile anti-comuniste (imperialismul - cum ar zice marxiștii mai vechi). Pentru Marcuse și nenumărații lui discipoli, toleranța trebuie să se oprească în clipa în care valorile de bază ale societății sînt în pericol. Numai că aceste valori nu au nimic a face cu noțiunile clasice și tradiționale ale civilizației occidentale ci sînt totuna cu ideile critice și radicale ale adversarului ei declarat: stînga revoluționară. Mai precis, proiectul care urmărește să pună capăt opresiunii capitlaliste, să aducă eliberarea finală și să pregătească societatea perfectă. Avem, astfel, un prim răspuns la întrebarea enunțată mai sus: cine definește limitele toleranței?

Ce rămîne, și azi, din teoria lui Marcuse se poate rezuma în cele două trăsături de adîncime pe care discursul împotriva ”iliberalilor” a învățat să le camufleze foarte bine. Mai întîi, vechea și, de fiecare dată, catastrofala încercare de edificare a societății perfecte prin eliminarea defecțiunilor realității (în prelungirea pasiunilor justificate de Rousseau). Apoi, elitismul și disprețul pentru opinia needucată, netitrată și terestră a plebei, a omului comun și a lumii lui. Deasemenea, o listă, în creștere, de figuri și opinii împiedicate să își susțină public punctul de vedere. Asta, în numele toleranței.