Eliberările lui Gorbaciov (II)
Pentru un număr mereu subestimat de foști cetățeni sovietici (nu numai ruși), URSS a fost ceva bazal și de neînțeles în afară: o formă sigură de identitate și un uriaș alibi moral capabil să scuze viața de chin și privațiuni a 70 de ani de comunism pur sînge. Cînd această garanție (sau orbire voluntar-eroică) a dispărut, șocul a fost enorm. Gorbaciov nu putea fi iertat. Varinata rusă a imaginii lui Gorbaciov e, deci, un portret executat cu nostalgie, ostilitate și dispreț. Ca deobicei, însă, rolurile atribuite marilor figuri istorice sînt un paradox irezolvabil. Gorbaciov e tot ce s-a spus și crezut despre el iar tot ce s-a spus și crezut despre el e, în mare parte, greșit.
E dincolo de orice îndoială că deciziile luate de Gorbaciov în mai puțin de 6 ani (1985-1991) au scos URSS din formula care îi asigura viața și puterea. Deși nu radicale, ”libertățile” decretate de Secretarul General PCUS Gorbaciov au fost mult prea mult pentru un sistem care depindea în totalitate de puterea absolută a Ideii, partidului și Liderului Comunist. Dar traiectoria pe care s-a înscris Gorbaciov a fost forțată de criza Imperiului și de încercarea de a salva lumea sovietică. Gorbaciov a fost agentul involuntar al prăbușirii, exact în clipele în care credea că e descoperitorul unei formule ce poate asigura viața eternă a Imperiului.
De altfel, nu e deloc exclus ca evenimentul cheie care a declanșat surparea lumii sovietice să fi fost un acces de sovietism al Reformatorului Gorbaciov: explozia nucleară de la Cernobîl - accidentul mamut pe care Gorbaciov a încercat să îl ascundă dar a fost silit să îl recunoască. Momentul Cernobîl 1986 a scos din jos, pentru prima oară, global, ideea sacră și centrală după care sistemul sovietic e infailibil. După alți doi ani, retragerea din Afganistan a confirmat, tot prin mâna lui Gorbaciov, eșecul intern al comunismului sovietic.
S-a spus că regimul sovietic era nereformabil și această concluzie trebuie înțeleasă în toate nuanțele ei. Ea spune, de fapt, că, într-un fel sau altul, Imperiul Sovietic nu mai putea face decît un lucru: să își caute groparul. Cineva, Gorbaciov sau un alt lider sovietic, în 1985 sau în anii de după, ar fi prezidat, oricum, asupra declinului și destrămării.
După 1980, economia, mentalitatea și ideologia comunismului clasic erau, desigur, o prezență obligatorie dar postumă. Ele continuau să dea tradiția de viață fondată prin violență în 1917 și nimic altceva. Declinul intrase în fază terminală. Utopiile depind de capacitatea de a promite un viitor dar utopia sovietică era tot mai mult o trimtere la trecut. Gorbaciov a apărut în cest moment dar numai pentru a face operațiile minime de lichidare și nu ca regizor conștient al istoriei.
Gorbaciov rămâne, însă, identificabil ca liderul care a împins Rusia, cu sau fără premeditare, în faza post-sovietică și a provocat emaniciparea în serie a statelor naționale prizoniere din Est. Paradoxul continuă. Mitul eliberării sovietice a Estului a fost urmat de o sclavie de 45 de ani. A doua eliberare a Estului a pornit tot de la Moscova dar a pus capăt ”eliberării” anterioare.