Șapte ani de la violențele de pe Maidan care au schimbat soarta Ucrainei (Galerie Foto)
„Circa 20.000 de oameni este numărul estimat de presa independentă prezentă la fața locului al manifestanților aflați în centrul Kievului în momentul in care, în timpul nopții, forțele speciale Berkut au dat asaltul Maidanului. Orașul rămâne blocat și interzis de acces, iar transporturile in comun, inclusiv metroul, au fost oprite. Ultimele estimări ale victimelor rămân de cel puțin 18 persoane ucise și alte câteva sute rănite. Protestatarii au atacat clădiri guvernamentale și secții de poliție în mai multe orașe din vestul Ucrainei, între care Liov, Ivano-Frankovsk și Ternopol.”
Am ținut acel blog de atunci și până astăzi, zi după zi, chiar dacă nu cu aceeași intensitate întotdeauna. În acele zile, era un Live Blog de tip clasic, noutățile curgeau una după alta, oră după oră, uneori chiar minut după minut. L-am ținut chiar și noaptea în acele momente de tensiune extremă. E de altfel ca o călătorie în timp (la care cititorul e invitat să participe) să alegeți citind blogul opțiunea „În ordinea cronologică cea mai veche”. Ne regăsim deodată în momentele acelei zile (acelor zile și săptămâni) de haos, în care Viktor Ianukovici era încă președinte și refuza să demisioneze, deși mulțimea îi cerea asta, întrucât refuzase, la cererea insistentă a Moscovei, să ratifice Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (identic cu cel de care beneficiază și Republica Moldova).
Citind acum, oră după oră, blogul din acea zi de 19 februarie 2014, deodată redescoperim cum la ora 8 dimineața, Ianukovici avertizează că va "discuta altfel" (adică mai brutal) cu mulțimea de manifestanți care umpleau Maidanul (piața centrală din Kiev), dar și piețele altor mari orașe.
Citim cum tot în aceeași zi: «Cel mai bogat om din Ucraina, Rinat Ahmetov, până atunci un prieten și susținător al președintelui Ianukovici, a cerut încetarea violențelor» și s-a întors împotriva acestuia.
Simultan, la Moscova purtătorul de cuvânt al Kremlinului Dmitri Peskov (același de astăzi) a declarat că ceea ce se întâmplă în Ucraina este o „lovitură de stat".
Seara, aflăm că manifestanții «au cucerit poșta centrală a orașului, aruncând sticle incendiare și pietre înspre polițiștii care răspund cu grenade paralizante și tunuri cu apă la o zi după ciocnirile grave soldate cu cel puțin 26 de morți».
La 22.30, Ianukovici îl înlocuiește pe șeful armatei. La miezul nopții, citim titlul pe care l-am scris atunci: «Armistițiu la Kiev între putere și opoziție».
A doua zi, 20 februarie, s-au anunțat de altfel și primele sancțiuni SUA și UE împotriva regimului lui Ianukovici.
Ianukovici încercase multe. Mai întâi, la sfârșitul lunii ianuarie 2014, Ianukovici i-a oferit postul de premier liderului opoziției, lui Arseni Iațeniuk, iar cel de vicepremier boxerului (și viitor primar al Kievului) Vitali Kliciko! Iațeniuk era șeful partidului întemnițatei Iulia Timoșenko. Kliciko, fostul campion de box, era șeful coaliției Udar. Al treilea șef al opoziției, Oleh Tiahnibok, liderul partidului ultranaționalist Svoboda, fusese lăsat pe dinafară.
Pe lângă faptul că acea manevră ar fi divizat opoziția, ea risca să dea o lovitură fatală și mișcării populare din întreaga Ucraină, care cerea demisia lui Ianukovici și noi alegeri.
Apoi, pe 8 februarie, Ianukovici călătorise la Soci, în stațiunea de la marea Neagră, pentru a discuta cu Putin. În afară de împrumuturile promise, Putin dorea să ofere Kievului și alt tip de ajutor: unități anti-teroriste, formate în controlul mulțimilor, care, purtând uniforme ucrainene, ar fi pus puțină „ordine” pe Maidan. Dar asta, se gândea Putin, doar după jocurile olimpice de la Soci... Nu trebuia stricată atmosfera olimpică.
De fapt, cum o constat citind acum blogul din zilele de atunci (și cum se poate verifica zi după zi) luptele de stradă soldate cu morți începuseră deja pe 15 februarie, doar că nu într-o asemenea proporție. Pe 19 februarie, adică acum exact șapte ani, forțele speciale Berkut (echivalentul Omon-ului rusesc) au ocupat, lent, o parte a Maidanului. Poate totuși vizita cu o săptămână înainte a lui Ianukovici la Soci, la Putin, servise la ceva. Ministrul ucrainean de interne de atunci, Vitali Zaharcenko, tocmai anunțase că forțelor speciale de politie li se vor distribui arme de război, "pentru a putea restabili ordinea".
Dar tot în acea zi, biserica a trecut, în sfârșit, de partea manifestanților.
Apoi, pe 21, Parlamentul ucrainean a votat revenirea la Constituția din 2004, imediat după ce președintele Ianukovici și liderii opoziției ajunseseră la un acord menit să pună capăt violențelor.
A urmat fuga lui Ianukovici în Rusia, la Putin, apoi alegeri câștigate de Poroșenko, ocuparea Crimeei de către Rusia, secesiunea teritoriilor rusofone, industriale și miniere de est (Donbasul), sprijinite militar de Rusia... iar restul e istorie.
Continui să țin însă blogul «Ucraina văzută de la Bruxelles» și astăzi, zi după zi, având acolo istoria zilnică a Ucrainei din ultimii șapte ani, de la începerea manifestațiilor pe Maidan, din decembrie 2013 încoace.
Partea nevăzută a Ucrainei: distrugerea sistemului bancar
Am mai scris apoi mult, și permanent pe blog, dar și separat, despre influența oligarhilor din Ucraina. UE și SUA fac din combaterea corupției o condiție a continuării ajutorului și a acordării împrumuturilor.
Am spus la început cum în urmă cu exact șapte ani, la începerea violențelor, cel mai bogat om din Ucraina, Rinat Ahmetov, până atunci un prieten și susținător al președintelui Ianukovici, a cerut încetarea violențelor și s-a întors împotriva acestuia.
Rinat Ahmetov și-a păstrat averea și influența și sub succesorii lui Ianukvici, președinții libertății, Poroșenko și acum Zelenski, deși el e în același timp patronul multor obiective industriale din Donbasul secesionist și apărat militar de ruși.
Dar Poroșenko însuși este un magnat multimilionar, proprietarul celei mai mari fabrici de ciocolată și Dulciuri, Roshen (de la numele său: Poroshenko), pe care, în 2014, când a devenit președinte, a promis că o va vinde, pentru a evita conflictul de interese și a se consacra politicii, dar nu a făcut-o.
În schimb, începând din 2014, Kievul a închis peste 100 de bănci, dintre care multe erau stabilimente fictive care doar oferea „împrumuturi” nerambursabile unor clienți aleși. România a trecut printr-un sistem similar. Rezultatul a fost însă că mii de cetățeni și-au pierdut cu totul economiile, iar asta nu a pus capăt marii corupții.
Zelenski și „patronul” său, magnatul Kolomoiski
Actualul președinte, Volodimir Zelenski, fost actor, este la rândul lui „creația” unui alt magnat, dușman personal al lui Poroșenko, Igor Kolomoiski, care s-a întors din exilul din Israel aba după ce Poroșenko a pierdut alegerile în favoarea lui Zelenski... actor până atunci pe unul din canalele de televiziune ale lui Kolomoiski.
Magnatul Kolomoiski deținea PrivatBank, cea mai mare bancă a Ucrainei, până la naționalizarea sa în 2016 pe fondul unor acuzații de fraudă masivă.
Banca centrală a Ucrainei a luat decizia de a naționaliza PrivatBank la sfârșitul anului 2016, spunând că această măsură a fost necesară pentru a proteja circa 20 de milioane de clienți și pentru a "menține stabilitatea financiară în țară".
Banca centrală a afirmat mai târziu că o anchetă privind PrivatBank a arătat că a fost "supusă unei fraude pe scară largă și coordonată" de Kolomoiski vreme de cel puțin un deceniu, acuzație pe care el, cum era de așteptat, a respins-o.
Dar dușmănia dintre Kolomoiski și Poroșenko urca și mai departe. În martie 2015 Poroşenko l-a demis pe Kolomoiski din funcția de guvernator în Dnipropetrovsk. Initial cei doi fuseseră aliaţi, dar conflictul dintre ei a inceput în legatură cu controlul asupra a doua companii de stat din domeniul energetic - UkrTransNafta si Ukrnafta. Cind guvernul de la Kiev a incercat sa il demita din vârful administrației UkrTransNafta, Kolomoiski a luat cu asalt, cu trupele sale particulare, biroul din Kiev al companiei, blocând întreaga activitate.
Apoi, forțele de securitate ucrainene l-au arestat în Dnipropetrovsk pe Ghenadi Korban, fost candidat la primăria Kievului, un apropiat al lui Kolomoiski pe vremea când acesta era guvernator în Dnipropetrovsk. Kolomoiski a văzut arestarea fostului său aliat ca pe o nouă răzbunare personală a lui Poroșenko.
Cum spuneam, continui să țin blogul «Ucraina văzută de la Bruxelles» și astăzi, zi după zi, având acolo istoria zilnică a Ucrainei din ultimii șapte ani, de la începerea manifestațiilor pe Maidan, din decembrie 2013 încoace.