123ru.net
EuropaLibera.org

Maeştri şi Ucenici (XIX). Eugen LUNGU

00
Maeştri şi Ucenici (XIX). Eugen LUNGU

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Eugen Lungu: Mircea V. Ciobanu mi-a pus exact aceeaşi întrebare acu un an-doi în urmă. Şi nu oarecum, ci chiar referindu-se la tine: „Ce i-ai răspunde lui Emilian Galaicu-Păun dacă te-ar întreba cine îţi este Maestrul?” Sigur că într-un timp atât de scurt nu mi-am schimbat părerea despre posibilii mei maeştri, aşa că volens-nolens voi invoca acel răspuns. Precizez, în primul rând, că nu am avut un singur maestru, ci mai mulţi. Şi nicidecum unul în carne şi oase, chiar dacă am avut şi unii profesori buni la şcoală şi universitate, despre care am scris la timpul potrivit. Maeştrii mei au fost însă cei din … memoria vegetală, cum metonimiza Umberto Eco, atunci când se referea la cărţi. Căci acestea şi, respectiv, autorii lor au fost modelele de care m-am condus.

Mi-ar fi greu să numesc doar un nume. Sigur că îmi vine primul în minte G. Călinescu, deoarece de la el şi cu el am început. Ştiu exact când am citit prima mea carte (serioasă!) de critică şi istorie literară. Era în 1966, imediat după absolvirea şcolii medii (azi îi zicem liceu). Venisem la Bălţi din sat, lucram deja, şi am făcut obişnuitul pelerinaj la librăria de carte românească din centrul oraşului. Am văzut expusă în vitrina librăriei Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu, proaspăt re-editată. Citisem poezia lui Eminescu, iarăşi prin intuiţia mea personală, şcoala lăsându-mi o idee destul de vagă şi anostă despre poet (se insista pe latura ideologică şi socială, mai bine zis socialistă; pentru asta poeziile erau îndoite crunt ca să încapă prin respectiva „strungă”; didactica noastră promova insipida Viaţa, mai mult o traducere decât un poem eminescian; poetul era făcut un simpatizant al ideii comuniste deoarece citise cândva Capitalul lui Marx, cuvântarea proletarului şi alte „angajări socialiste” fiind interpretate în aceeaşi cheie). Este ciudată şi anormală această „uneltire” a şcolii împotriva poetului, căci nu orele de literatură mi-au dat primul impuls de a-l citi, ci o poezie recitată de o studentă m-a făcut să-l caut şi să-l descopăr! Era în cadrul unei emisiuni populare pe vremuri (TVC), când o fată blondă, aleasă probabil anume ca să aducă aspectual cu Veronica Micle, a recitat foarte sugestiv Floare albastră. În acel moment am fost, cum spun francezii, foudroyé. Eminescu mi s-a părut clar, senin şi pe înţelesul meu. De atunci am îndrăgit pentru totdeauna poezia eminesciană. L-am citit imediat, găsind un volum din BPT, vechea serie, cea cu coperte roşii, şi făcusem, ceea ce era normal pentru vârsta pe care o aveam, un adevărat cult pentru poet.

Cartea din vitrină era cu supracopertă neagră, toată suprafaţa supracopertei fiind ocupată de celebra fotografie pragheză a poetului. Ştiam puţin sau nu ştiam deloc despre Călinescu, dar ideea că aş putea avea o carte a mea cu poetul, mă făcea să tremur de emoţie. Deci, Eminescu m-a luat de mână şi m-a condus spre Călinescu! Cartea m-a marcat profund şi m-a făcut să caut şi să citesc tot ce găseam de el.

Pe E. Lovinescu l-am descoperit, nici eu nu ştiu de ce, mult mai târziu. Fiind mai în vârstă, Lovinescu avea cuvântul mai aşezat şi mai greu, spre deosebire de Călinescu. Deşi ambii se conduc de criteriul estetic, veghea critică a dirigintelui Sburătorului era mereu ghidată de un raţionalism rece, ce se lăsa mai greu convinsă de disponibilităţile literare ale cuiva. Poate de unde patronul cenaclului văzuse atâtea promisiuni fulminante în cenaclul său urmate apoi de rateuri la fel de fulminante. Pe când Călinescu era un entuziast – el se putea aprinde şi urca în slăvi pe cineva, după cum putea apoi să şi dea de pământ cu acel cineva. „Plăcerea lui de a contrazice, spunea un alt critic despre el, e împinsă până la frivolitate”. Fiind cel mai important eminescolog român şi descoperitor al genialelor resurse creative ale poetului, Călinescu este totodată şi cel mai sever judecător al poetului naţional. Nu ştiu dacă vreun alt exeget român a formulat atâtea rezerve critice câte le-a enunţat Călinescu în volumele dedicate celui nepereche. În Istoria… sa, pentru a mai scădea din „corijenţele” istorice ale literaturii române, a inventat valori estetice, acolo unde unii clasici nu le prea aveau. Asta nu înseamnă că Lovinescu nu a greşit deloc prin negare sau supralicitare. Am expus aceste momente în altă parte.

La Şerban Cioculescu mi-a plăcut minuţia detaliului istorico-literar. Amenda imediat autorul care confunda, greşea sau comenta aiurea. Pe Nicolae Manolescu l-am citit încă de pe când îşi aduna prin cronicile sale faima viitoarelor Liste. Era ferm în aprecieri şi avea şi fraza înaripată (azi e cumva mai pedestră). Sigur că Istoria… lui Manolescu are astăzi pondere de lege.

Cartea de debut a lui Eugen Simion Proza lui Mihai Eminescu mi-a facilitat mult debutul meu, atunci când scriam comentariile la cele trei volume de scrieri eminesciene apărute la Literatura Artistică. Cu puţin timp în urmă, pe când lansam la Chişinău volumul lui Mircea Martin apărut la Arc, am fost martor când Lucian Vasiliu i-a înmânat lui Eugen Simion Proza… reeditată la Junimea după 54 (!!!) de ani de la apariţie. Autorul a luat-o în mână cumva cu teamă, exprimându-şi în voce această nelinişte – mai valorează oare ceva cartea respectivă, elaborată într-un trecut atât de potrivnic esteticului? Am încercat să-l asigur că da, mai spunându-i în câteva cuvinte şi cum am „jefuit-o”, atunci când a fost să scriu despre proza eminesciană. Unele momente din proza clasicului mi-au devenit clare anume din comentariile viitorului academician – cartea e deosebit de explicită în acest sens, aşa că mi-a fost un bun ghid acolo unde mă îndoiam. Când zic însă că am „jefuit-o”, mă refer la faptul că nu am putut pomeni nicăieri numele lui Eugen Simion, cum nu s-a putut pomeni de altfel nici numele consacrate ale unui Călinescu sau Perpessicius. Febra antiromânească era atât de mare, încât am fost obligat să radiez aceste nume din text şi să scriu la modul esopic: după cum au constatat cercetătorii; după cum s-a mai scris; în opinia unor specialişti ş.a.m.d.

Un mare model pentru generaţia mea a fost Nichita Stănescu. Poeţii au fost hipnotizaţi de necuvintele sale, unii compilându-l sau chiar plagiindu-l, eseiştii urmându-i foarte îndeaproape tabletele din Cartea de recitire, Respirări sau din improvizaţia orală sedimentată în Antimetafizica.

Nu cred deci că aş putea numi un singur maestru tutelar. Am învăţat câte ceva de la toţi scriitorii care mi-au plăcut şi pe care, evident, i-am respectat. În tinereţe am citit un sfat al lui Theofil Simenschi adresat elevilor săi – nu citiţi cărţile bune, căci nu veţi reuşi s-o faceţi într-o viaţă, citiţi-le doar pe cele foarte bune. Ei bine, atât cât mi-au permis cele două meserii ale mele, cea de editor şi cea de critic, am încercat să urmez acest sfat. Dar am avut şi autori preferaţi cărora am tins să le citesc toate cărţile. Vorbesc evident de contemporani, căci clasicii sunt ca şi obligatorii. Am citit majoritatea scrierilor importante ale lui Em. Cioran, Constantin Noica, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Adrian Marino, Lucian Boia, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu ş.a. Când zic că am citit, înseamnă că am şi scris despre ei. La fel am procedat şi cu scriitorii străini, primul în topul meu figurând Umberto Eco. Din momentul când am parcurs un fragment din Numele trandafirului, publicat pe timpuri în Literaturnaia gazeta, am căutat romanul, romanul m-a trimis spre Opera aperta, Limitele interpretării, Lector in fabula, Memoria vegetală, Pliculeţul Minervei şi toate celelalte scrieri. Evident că le-am şi cumpărat, inclusiv foarte scumpele (nu numai în sens material) Istoria frumuseţii şi Istoria urâtului. Recent am citit Pe umerii giganţilor, o carte foarte instructivă, în care profesorul îşi rezumă multe din conceptele sale. Am şi scris mereu despre acest italian erudit, profund, dar şi sprinţar-ironic mai ales în eseistica şi publicistica sa. Doar avându-l numai pe el pe conştiinţă, membrii juriului ce acordă Premiul Nobel ar trebui să-şi dea urgent demisia.

I-am urmărit în tot ce scriu pe Günter Grass, Michel Houellebecq, Kazuo Ishiguro, Haruki Murakami ş.a.

Cred că toate cărţile bune îţi oferă câte ceva, îţi modelează, uneori chiar fără să conştientizezi clar acest lucru, receptorii, le dau acuitate estetică. În calitatea mea de redactor, am remarcat un efect paradoxal – chiar şi din cărţile proaste poţi lua unele învăţăminte – îţi arată concret şi pe viu antimodelul: uite, aşa ceva nu trebuie să faci în nici un caz!

Sigur, sunt şi eu autor şi, evident, am orgoliile mele (arată-mi un autor fără ele!), dar nu m-am sfiit niciodată să învăţ sau să întreb, atunci când ceva îmi iese pieziş, chiar şi de la cei mai tineri. Tinerii au o altă acuitate şi antene orientate mai ales pe undele noului încă netestat exegetic. Mi-a plăcut întotdeauna eseistica ta, te consider unul dintre cei mai buni de la noi, mai ales prin flerul deosebit de a detecta ineditul. Îmi place directeţea lui Mircea V. Ciobanu, modul lui tranşant şi fără prea mari menajamente de a tria valoarea de opusul ei. Îmi impune setea de profunzime şi de precizie a lui Adrian Ciubotaru. Sau minuţiozitatea analitică a Luciei Ţurcanu. Capacitatea de a vedea lucrurile panoramic şi în ansamblu a Mariei Şleahtiţchi. Bănuiesc că am luat şi de la fiecare dintre voi câte ceva.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

E.L.: Întrebarea e cu „două tăişuri”: este important ca şi aceşti presupuşi ucenici să-mi recunoască această calitate! Aşa că eu îmi pot imagina multe, dar adevărat va fi ceea ce vor crede ei în această privinţă.

Îmi sunt foarte dragi şi apropiaţi cei pe care i-am debutat eu. Fie „năşindu-le” prima carte, adică prefaţându-le prima încercare, astfel evidenţiindu-i din masa amorfă a celor ahtiaţi de glorie literară, fie editându-i pur şi simplu. „Debutul” meu în acest sens a fost chiar debutul… tău, când ţi-ai luat îndrăzneala, în 1986, să declari că ai deja lumină proprie. Lumina doar promitea (ca de altfel, şi prefaţa mea!) şi mă felicit şi azi că am intuit atunci o personalitate fără de care nu ne putem închipui azi literatura de la noi. La fel i-am „ochit” pe Nicolae Leahu şi pe regretaţii Eugen Cioclea şi Ghenadie Nicu. Pe alţii i-am debutat ca editor, prin seria Dintre sute de catarge, culegere dedicată tinerilor promiţători. Aşa îl descopeream pe Teo Chiriac, pe care îl „furam” de la Radio şi-l aduceam ca autor, dar şi ca redactor, la Literatura Artistică! Apoi, de multe ori împreună cu tine, am selectat anual autorii pentru colecţia de la Arc, botezată de mine cu un generic macedonskian Prima verba. Foarte puţini dintre cei aleşi şi publicaţi de mine nu au mai contat literar sau cultural, probabil mai puţin de un procent. Mă mândresc şi azi cu primul lot din 1995 – Mircea V. Ciobanu cu volumaşul de poezii Haydn între două claxoane şi Gheorghe Erizanu cu o carte de publicistică Carte orange, ambele lansate simultan cu Portret de grup. În aceeaşi serie au apărut, pe rând, Ştefan Baştovoi, Silvia Caloian, Tamara Carauş, Margareta Curtescu, Luminiţa Dumbrăveanu, Ana Rapcea, Lucia Ţurcanu, azi un critic foarte preţuit la noi. În altă colecţie, Cântăreaţa cheală, elaborată la fel la Arc, apăreau primele piese ale lui Constantin Cheianu, Mircea V. Ciobanu, Nicolae Negru, Irina Nechit ş.a. Sunt nume care fac onoare literaturii noastre.

Îndrăznesc să cred că există o generaţie, şi anume optzeciştii, în care am investit cel mai mult, despre care am scris şi i-am promovat în permanenţă. Mai ales atunci când cuvântul postmodernist suna ca o condamnare. Ei sunt azi cei mai vizibili în peisajul literar de la noi.

Dacă ar fi să aleg pe unul dintre ei pe care l-am influenţat cel mai mult, l-aş numi pe Mircea V. Ciobanu, publicat încă de pe când conduceam Secţia literară la revista Orizontul, debutat apoi şi la Arc. Eu l-am „stricat” din drum, Mircea pornise foarte bine ca poet, remarcat în special de Sorin Alexandrescu în Une anthologie de la poésie moldave, ediţie bilingvă franco-engleză care apărea la Paris. Tot eu îl debutam şi ca dramaturg – Staţia terminus era o piesă foarte interesantă! Într-un fel, i-am deviat destinul, sfătuindu-l să se ocupe de critica literară (Mircea are şi un poem în acest sens). I-am şi corectat primele articole, interveneam uneori şi cu ceva sfaturi. Dânsul continuă şi ca poet, dar critica literară pare că l-a „captat” acum integral. Azi se vede că nu am greşit amândoi – cred că e cel mai bun în breaslă! Acum mi-ar putea da el sfaturi, cum „sper” că i se va întâmpla şi lui cu Adrian Ciubotaru, care i-a fost elev la liceu, apoi şi la universitate.

14 decembrie 2020

Eugen LUNGU s-a născut la 1 octombrie 1949 în satul Hăsnășenii Mari, Bălți, Republica Moldova. Tatăl său, Gherasim Lungu, a fost socotitor la SMT, iar mama – Olga (n. Măslin), casnică. În anul 1966 absolvește Școala nr. 1 (azi Liceul „M. Eminescu”) din Bălți. Este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea de Stat din Chișinău (1975). După absolvirea facultății, a activat în calitate de profesor de limbă și literatură, la școala medie din Cărbuna, Anenii Noi (1975-1976). Ulterior, a fost lector la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți (1976-1978). În august-decembrie 1977 urmează cursuri de recalificare (literatura universală) la Institutul Pedagogic de la Moscova. Revenit acasă, devine redactor, apoi redactor-șef adjunct la Editura Literatura Artistică (1978-1987). A fost colaborator la revista Columna (1987-1991), la ziarele Sfatul Țării, Observator (1991-1993), colaborator salariat la revistele Basarabia, Sud-Est cultural, redactor-șef la Editura Enciclopedică (1993-1994). Din anul 1994 (de la fondare) până în prezent este redactor-șef al Editurii Arc. Debut absolut: Tinerimea Moldovei, 1979. A publicat articole și studii în revistele: Basarabia, Sud-Est cultural, Contrafort, Semn, Columna, Observatorul, Sfatul Țării, Flux, Jurnal de Chișinău, Literatura și arta, Noi, Caiete critice, Vatra, Vatra veche, Familia, Observator cultural ș.a

Debut editorial: Mihai Eminescu. Opere, în trei volume, ediție adnotată (în colaborare), Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1981.

Cărţi publicate:

Raftul cu himere, Editura Știința, Chișinău, 2004.

Spații și oglinzi, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2009.

Poetul care a îmbrățișat luna, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2014.

Panta lui Sisif, Editura Cartier, Chișinău, 2014.

De ce spunem așa, Editura Arc, Chișinău, 2014.

Complexul Orfeu, Editura Arc, Chişinău, 2019.

Artă şi critică, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2019.

Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu: între spaţiile şi oglinzile timpului, carte-interviu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2019.

Мобильный 6
Загрузка...
Комментарии для сайта Cackle

Russian.city

Слухи, сплетни...








Новости Москвы на Moscow.media


Все города России от А до Я

123ru.net – это самые свежие новости из регионов и со всего мира в прямом эфире 24 часа в сутки 7 дней в неделю на всех языках мира без цензуры и предвзятости редактора. Не новости делают нас, а мы – делаем новости. Наши новости опубликованы живыми людьми в формате онлайн. Вы всегда можете добавить свои новости сиюминутно – здесь и прочитать их тут же и – сейчас в России, в Украине и в мире по темам в режиме 24/7 ежесекундно. А теперь ещё - регионы, Крым, Москва и Россия.






Новости России