Daniel BĂNULESCU. N-ai vrea să te trimit în Paradis?
În Republica – Federală, căci autorul despre care facem vorbire s-a impus în Poezie, Proză şi Dramaturgie – Literelor, Daniel Bănulescu e o figură cu totul aparte, mare latifundiar liric & narativ, trăind din scris. N-ai vrea să te trimit în Paradis?, Paralela 45, 2019, încheie cu brio tetralogia Cea mai frumoasă poveste a lumii, începută cu Te pup în fund, Conducător Iubit! (1994), din care fac parte şi Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (2008), şi Diavolul vânează inima ta (2014).
Ţaca Genel, Has Satan, Nicolae Ceauşescu, tot soiul de securişti & interlopi, în frunte cu Iarba Fiarelor, spărgătorul de geniu despre care se spune că „dacă ar fi furat, nici Mozart n-ar fi furat mai frumos”, insul ce-şi „doreşte să-l asasineze pe Conducătorul poporului său”, iar „pentru a-şi păstra viaţa în el, trebuie să coboare pe malurile cât mai neprimitoare ale morţii”, şi al cărui „fiecare detaliu anatomic (…) se transformă în relief al cheii” – personaje unul ca unul, nici nu oameni, ci replici pursânge: „ – N-ai vrea să te trimit în Paradis? – Nu. N-ar vrea. – Du-te tu. – N-ai vrea să te trimit eu?” (La rândul meu, aş desemna-o campioană pe aceasta: „O viaţă avem şi-o gaură în fund. Să ne folosim de amândouă cu graţie”.)
La acestea se adaugă subteranele Bucureştilor, unde se piteşte IF-ul, căutat de securişti, precum şi „Grădina Zoologică cu Oameni” a lui Ceauşescu ce „adăposteşte, în pliurile ei secrete şi habitatele de carantină, şi magaziile, şi laboratoarele, şi ariile de pedeapsă, şi reţelele şi, între ele, sistemul de evacuare a apelor menajere”, unde sunt închişi, printre fiare, cei care au căzut în dizgraţia Conducătorului Iubit, căci „pe Cârmaci l-a apucat plăcerea ştiinţifică. Amestecă bucăţi de animale şi de oameni”. (Alte, nenumărate, minunăţii – doar asta cât face: „Pentru că tu ai furat numai de 5 lei, şi securiştii vor să te omoare de o mie” – te întâmpină la tot pasul, încât îţi vine să dai cu emoticoane în stânga şi-n dreapta.)
O Grădină a desfătărilor, de Bosch, în care-şi dau întâlnire eroii lui Bulgakov cu umbrele lui Mateiu Caragiale, într-o atmosferă de mahala barbiană, totul ridicat la puterea celei mai înalte ficţiuni, tetralogia lui Daniel Bănulescu este expresia cea mai rafinată a unei lumi monstruoase – o tragedie rescrisă în farsă, şi una şi alta la modul paroxistic.
29 iunie ’20