Hermann HESSE. Gertrud. Rosshalde. Ultima vară a lui Klingsor
Cât de reconfortant este să citeşti – din secolul tuturor experimentelor literare – un autor de factură clasică, şi anume pe Herman Hesse (1877 – 1962; Premiul Nobel, 1946), magistral în Gertrud. Rosshalde. Ultima vară a lui Klingsor, Rao, 2014, trei povestiri datând din 1910, 1914 şi 1920. Patina timpului n-a făcut decât să-i înnobileze bronzul – glasul i-a rămas însă la fel de răsunător: „Extraordinar de frumoasă şi ciudată era lumea, foarte colorată, puţin neverosimilă, totuşi minunat de frumoasă”.
Din cele trei nuvele ilustrând destine de artişti, îndeosebi Ultima vară a lui Klingsor (în care-l recunoaştem pe Van Gogh) m-a răvăşit, nu atât prin trama naraţiunii, cât printr-o scriitură de maximă subtilitate, de parcă scriitorul şi pictorul au devenit una, ascultaţi-i:
„Doamne Dumnezeule, mii de lucruri îşi aşteptau rândul, mii de pahare aşteptau să fie golite! Nu exista nici un lucru pe pământ care să nu merite să fie pictat! Nu exista nicio femeie pe lume care să nu merite să fie iubită!”
Micile întâmplări cotidiene, cum ar fie ieşitul cu prietenii la crâşmă sau pictatul în plein-air, întâlnirea c-o fată frumoasă în pădure sau înnoptatul pe câmp, sunt trăite „în chip poetic”, de la intuirea momentului de graţie – „Ştiu imediat că o va picta, nu după natură, ci după raza din ea, pe care o primise, poezia, răsunetul fin, suav” – la rememorarea clipelor de plenitudine – „Şi multe făcuse el, multe văzuse, multă hârtie şi până pictase, în multe inimi stârnise ura şi iubirea, adusese multă supărare în artă şi viaţă şi vânt proaspăt în lume” –, totul la cea mai înaltă ficţiune: „Surprinzător, cât de multă dinamită e în mine: dar dinamita nu arde cu flacără mică”, şi asta dat fiind că „încă o oră, ah, şi gata, vine noaptea şi mâine începe luna august, care aduce atâtea frică de moarte şi nelinişte în paharele sale fierbinţi. Coasa era de-acum ascuţită, zilele se micşorau, moartea râdea ascunsă în frunzişul maroniu”.
Voi încheia cu un citat din cea-a de-a doua nuvelă, Rosshalde, perfect valabil şi în cazul scriitorului Herman Hesse: „Ce-i rămânea era arta sa, de care nu se simţise niciodată mai sigur ca în această clipă. (…) îi rămânea pasiunea stranie, rece, însă neînfrânată de a privi, de a observa şi de a crea cu o mândrie ascunsă”.
22 iunie ’20