„Zarva interioară” a lui Alfred Kazin

Născut pe 5 iunie 1915, în Brooklyn, din părinți evrei ruși, scriitorul și criticul american Alfred Kazin avea să-și câștige reputația de „copil teribil” la vârsta de 27 de ani, prin publicarea capodoperei On Native Grounds (1942). Un deceniu mai târziu, în 1951, odată cu apariția cărții intitulate A Walker in the City, Kazin se reinventa practic ca memorialist melancolic al experienței evreiești newyorkeze.

 

Alfred Kazin a făcut parte din grupul numit New York Intellectuals și deși a fost mai temperat ca alți colegi de generație, a rămas în literatură drept un radical. Fusese, într-adevăr, călit în Brooklyn-ul Marii Depresiuni economice, iar originile sale intelectuale și emoționale se hrăniseră din socialism. După Al Doilea Război Mondial, a continuat să fie un stângist anti-stalinist hipersensibil și s-a distanțat (în tăcere) de excesele anticomuniste ale liberalilor Războiului Rece. A murit de ziua sa, la vârsta de 83 de ani, și, în ultimul deceniu al vieții a scris texte acide și devastatoare împotriva neoconservatorilor. Rămâne aproape un mister cum un asemenea amestec de geniu, radicalism și energie s-a suprapus peste o amară carieră și o reputație care a pălit mult prea devreme în cercurile pasionate de literatura americană.

 

On Native Grounds l-a consacrat pe Kazin ca pe un critic de luat în seamă, drept care a și devenit, curând după aceea, editor de carte pentru The New Republic. Privită retrospectiv, traiectoria carierei sale a fost până la urmă una emblematică pentru intelectualii newyorkezi ca grup. Cu A Walker in the City, Kazin a reușit apoi să surprindă ambivalența profundă a evreilor americani, al căror succes economic și cultural după război fusese contrabalansat de o puternică nostalgie pentru dispariția felului de a trăi al „lumii taților”. Din acest punct de vedere, memoriile sale sunt deopotrivă foarte americane și foarte evreiești, și încarnează nu doar posibilitatea asimilării evreiești, ci și promisiunea vieții americane în general.

 

Alfred Kazin s-a situat la apogeul influenței sale literare și culturale de la sfârșitul anilor ’50 și până pe la mijlocul anilor ’60. A cinat la Casa Albă, a fost membru în comitetele diferitelor cluburi pretențioase de carte și a participat în mod regulat la show-urile de radio și televiziune newyorkeze. Chiar dacă vocea lui și-a pierdut mai târziu din rezonanță, a continuat să publice masiv. A predat și a deținut posturi de profesor-invitat la Columbia și Harvard. Chiar și așa, locurile în care a publicat cu predilecție n-au fost niciodată reviste academice în sens clasic, ci reviste intelectuale (Commentary, Partisan Review) și unele de interes general (The New Yorker).

 

Cel de la care s-a revendicat mereu și pe care a încercat să-l imite a fost Edmund Wilson (1895–1972), autorul celebrei cărți To the Finland Station (1940), despre tradiția stângii revoluționare de la Saint-Simon, Fourier sau Michelet, la Marx, Engels, Lenin și chiar Troțki. Wilson, desigur, a rămas faimos și pentru reticența sa în a colabora cu departamentele de limbă engleză ale universităților americane. Legătura lui Kazin însuși cu lumea academică americană avea să reflecte, până la un punct, inclusiv această latură a „mentorului”.

 

Relațiile lui Alfred Kazin cu ceilalți intelectuali newyorkezi au fost la rându-le tensionate și dificile. De pildă, l-a suspectat pe criticul de la Universitatea Columbia, Lionel Trilling (1905–1975), că i-ar fi blocat numirea într-un post pe motiv că ar fi fost un „Ostjuden” (evreu din Europa de Est). Tot pe Kazin l-a deranjat mereu textura ideologică a operei unui alt critic, Irving Howe (1920–1993), deși mai târziu aveau să ajungă amândoi la o formă de apreciere reciprocă. În general, Kazin a fost un critic mai pasionat ca Trilling, Howe sau Wilson.

 

Deși criticii sale i-a lipsit armătura teoretică (cu excepția unui scurt text despre Georg Lukács, Kazin n-a scris nimic altceva despre teoria literară), metoda sa a fost aceea a plasării scriitorului și textului într-o relație vitală, pentru ca apoi să le asocieze, pe ambele, timpurilor în care s-au regăsit. Un critic care s-a mândrit cu abilitatea de „a citi mintea din spatele fiecărei cărți” se va fi simțit cu siguranță tras pe linie moartă din cauza repetatelor sale declarații despre „moartea autorului”. Din punct de vedere cultural, Kazin a rămas un conservator, lucru pe care avea să i-l mărturisească, pe jumătate glumind, și sociologului considerat „reacționar”, Dennis Wrong (1923–2018).

 

 Prin anii 1970, Alfred Kazin devenise un bătrân leu al criticii americane, mai puțin apropiat însă de zeitgeist-ul American (sau cel puțin newyorkez) pe care îl îmbrățișase cândva. Până spre sfârșitul vieții, Kazin a scris recenzii și cărți, dar aura lui culturală pălise. Volumele lui ultime n-au mai avut același succes, iar timpurile, cândva de partea lui, acum îl ocoleau. Când a murit, pe 5 iunie 1998, familia i-a aruncat cenușa de pe Podul Brooklyn în East River, acele ape leneșe care îi și despărțiseră, de altfel, mahalaua copilăriei de insula—Manhattan—marilor promisiuni și realizări. Ceea ce Adam Kirsch numea într-o recenzie din The New Republic „the inner clamor”, adică zarva interioară a lui Alfred Kazin, s-a stins, în aceeași zi în care s-a și născut, în acel râu despre care scria chiar el, în jurnalul său din 1987, că „ne împinge pe toți spre eternitate”...