Pauză de mas(c)ă sau… lectură pe săturate
Sunetul inconfundabil al lingurilor bocănind în fundul cratiţelor goale, în plin centrul Chişinăului, chiar în faţa Guvernului RM, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 mai; şi după o pauză de mas(c)ă, un flashmob al reprezentanţilor industriei restauratoare, care au improvizat în Piaţa Marii Adunări Naţionale o terasă, revendicându-şi dreptul constituţional la muncă. Se-nţelege că n-a ieşit nimeni să discute cu protestatarii/manifestanţii. În toate aceste săptămâni (deja, luni!) de carantină, un preşedinte de ţară (care numai a subnutrit nu arată!) se întâlneşte, ici şi colo, cu tot felul de oameni (& veteranii, copiii, agricultorii etc.), arătându-se de fiecare dată FĂRĂ MASCĂ (inclusiv atunci când în faţă are nişte bunici cu nepoţi, aceştia purtând mască), fiind întâmpinat cu pâine şi sare (obiceiul pământului!), din care gustă, şi cu asta plecarea în popor se încheie – în cheie... de campanie electorală.
Nu sunt „un stâlp de cafenea” – n-am fost niciodată! –, mă simt însă solidar cu cei care ştiu să servească o cafea, o bere, un pahar cu vin, făcând comunicarea dintre oameni mai lesne; abia aştept să stau cu prietenii la o masă, fie şi pentru a redescoperi gustul pentru micile bucurii de zi cu zi, de care am fost lipsiţi atâta timp. Ştiu totodată că lecturile nu ţin de foame – nici măcar de foamea spirituală, căci oricum simţi nevoia unei comunicări de la om la om! –; întrebarea este dacă cei cu pâinea şi cuţitul se pot transpune în pielea celor mulţi şi flămânzi.
La aceştia îmi stă gândul, la toţi cei care ştiu cum hârşâie lingura pe fundul cratiţei goale, şi ce gust au firimiturile de la cină, la toţi oamenii care cresc, în sudoarea frunţii lor, pâinea cu care demnitari în rang mai înalt sau mai mic sunt întâmpinaţi, că-i sărbătoare, că-i pandemie. Acestora din urmă, şi în mod special preşedintelui plimbăreţ (ca Vodă prin lobodă – vorba vine; de ce lobodă? supravieţuitorii Foametei din ’46 ştiu de ce!), li se adresează fragmentele de mai jos, extrase dintr-o scriere care nu aş vrea să devină şi cartea neamului nostru, Foamea, de Knut Hamsun:
* * * * * * *
„De-aş fi avut doar un pic de mâncare într-o zi atât de senină! Impresia acestei dimineţi vesele mă copleşise, nu-mi puteam stăpâni sentimentul de mulţumire şi, fără vreun motiv precis, am început, de bucurie, să fredonez un cântec. În faţa unei măcelării o femeie cu un coş în mână se gândea dacă e cazul să cumpere cârnaţi pentru prânz; când am trecut pe lângă ea, s-a uitat la mine. Nu mai avea decât un singur dinte în gură. Nervos şi iritabil cum devenisem în ultimele zile, m-am simţit dezgustat de figura femeii; dintele lung şi galben arăta ca un deget mic crescut din falcă, iar privirea pe care o îndreptase spre mine era încă preocupată de cârnaţi. Dintr-o dată mi-a pierit toată pofta de mâncare şi mi s-a făcut greaţă.
(…)
Era ora trei. Foamea mă chinuia tot mai mult; eram extenuat şi pe drum vomitam din când în când, pe ascuns. M-am îndreptat spre restaurantul popular, am citit lista de bucate şi am dat nepăsător din umeri, ca şi când păstrama şi slănina afumată nu erau mâncăruri pentru mine (…) Deodată m-a cuprins o toropeală ciudată; mi-am continuat drumul fără să-i dau importanţă. Dar această stare s-a înrăutăţit şi până la urmă am fost nevoit să mă aşez pe o treaptă, în faţa unei uşi. În întreaga mea fiinţă s-a produs o schimbare: ca şi când în interiorul meu s-ar fi deplasat ceva, ca şi când s-ar fi rupt ceva în creier. Am încercat de câteva ori să-mi reiau răsuflarea şi am rămas acolo pe treaptă, ameţit. (…) Ce era senzaţia nouă, această nouă tortură, care se adăuga acum la toate celelalte? Să fi fost urmarea faptului că dormisem pe pământul gol? Sau poate fiindcă nu mâncasem încă nimic? La drept vorbind, o viaţă ca asta nu mai avea nici un rost.
(…)
Iar acum eram atât de flămând, încât măruntaiele mi se răsuceau ca nişte viermi. Şi nicăieri nu era scris că voi putea face rost de ceva mâncare până la sfârşitul zilei. Pe măsură ce timpul trecea, mă simţeam parcă tot mai stors, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
(…)
Eram flămând, foarte flămând; (…) trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Foamea începuse să mă chinuiască din nou. De-aş avea măcar un pic de pâine! O pâine mică, gustoasă, de secară, din care să poţi muşca în timp ce colinzi străzile. Şi mergeam gândindu-mă la un anumit fel de pâine de secară, care ar fi atât de bună. Foamea mă chinuia puternic, doream să mor, să fiu departe. Am devenit sentimental şi am început să plâng. Mizeria mea nu se mai sfârşea.
(…)
Singurul lucru care mă jena într-o oarecare măsură era foamea, cu toată repulsia pe care o simţeam faţă de mâncare. Din nou mi se făcuse o neruşinată poftă de mâncare, mă măcina o lăcomie lăuntrică persistentă, care creştea din ce în ce. Simţeam în piept ceva ce mă roade fără milă; parcă acolo s-ar fi desfăşurat o activitate tăcută, ciudată; ai fi zis că mişună câteva zeci de animale minuscule; îşi întorceau capul spre dreapta şi rodeau puţin, apoi şi-l întorceau spre stânga şi rodeau puţin, se opreau un moment, începeau din nou, îşi croiau fără zgomot şi grabă drum peste tot şi lăsau spaţiile goale pretutindeni pe unde trecuseră.
(…)
Simţeam o foame cumplită. Nu mai ştiam cum să-mi înăbuş această neruşinată poftă de mâncare. Mă răsuceam pe bancă, ba într-o parte, ba în cealaltă, apăsându-mi pieptul de genunchi. După ce s-a întunecat, m-am târât până la primărie – numai Dumnezeu ştie cum am ajuns acolo – şi m-am aşezat pe balustradă. Mi-am smuls un buzunar de la haină, l-am băgat în gură şi am început să-l mestec, de altminteri fără să mă gândesc precis la ceva, cu o figură întunecată, cu ochii holbaţi în gol.
(…)
Apoi m-am adresat cu impertinenţă primului măcelar pe care l-am văzut:
– O, fiţi vă rog, atât de bun şi daţi-mi un os pentru câinele meu. Doar un os. Nu e nevoie să fie nimic pe el. Doar să ţină câinele ceva în gură.
Am primit un os, un mic ciolan minunat, pe care mai era puţină carne. L-am vârât sub haină. I-am mulţumit măcelarului cu atâta emfază, încât m-a privit mirat. Apoi am urcat din nou. Inima îmi bătea cu putere. (…) Am început să rod ciolanul…
N-avea nici un gust; ciolanul exala un miros greţos de sânge alterat şi am simţit pe loc că-mi vine să vomez. Am încercat încă o dată. De-aş reuşi să nu dau carnea afară! Dar am vomat din nou. M-am înfuriat, am muşcat cu putere, am desprins o fâşie mică de carne şi am înghiţit-o cu forţa. Dar nici aceasta nu a folosit la nimic: căci îndată ce bucăţelele se încălzeau în stomac, veneau iarăşi înapoi. Am strâns pumnii ca un ieşit din minţi, am început să plâng de neputinţă şi să rod cu furie. Plângeam atât de tare, încât ciolanul s-a mânjit de lacrimi.”
* * * * * * *
Mă opresc aici, deşi abia de-am trecut de jumătatea cărţii lui Knut Hamsun; dacă lectura vi se pare greu de suportat, aflaţi că paginile cu adevărat cumplite abia urmează. Nu voi cita aşadar nici din Eseu despre orbire al portughezului în-Nobel-at Jose Saramago, nici cu atât mai abitir din Drumul lui Cormac McCarthy – până şi unui cititor profesionist ca mine anumite pasaje au reuşit să-mi întoarcă stomacul pe dos. Nu-mi fac iluzii, literatura (oricât de bună!!!) nu ţine de foame – cel mult, face să ţi se pună un nod în gât. Asta, sigur, dacă nu te împiedică nodul de la cravată… prezidenţială!