[A] „Întâlnire cu Istoria. Victimele Securităţii povestesc: Stelian Marinescu”
https://www.europalibera.org/a/1400572.html 28 nov
Andreea Pora – „Întâlnire cu Istoria. Victimele Securităţii povestesc: Stelian Marinescu”
28 nov. 2003
00:03:10 – 00:10:31
Stelian Marinescu nu poate vorbi calm despre Securitate. Distanța timpului nu-I folosește la nimic. Citindu-și acum dosarul, ura față de comuniști, supărarea pe cei care l-au sărăcit și hărțuit par mai vii ca niciodată. Conflictele cu regimul și Securitatea au început încă din tinerețe, când a fost arestat pentru trecere clandestină a frontierei și comerț cu mărfuri aduse din străinătate. În deschiderea Dosarului de urmărire informativă din 1965 se scrie: „Este un element aventurier intenționând să fugă din țară. Are și unele manifestări dușmănoase față de conducerea de partid și realizările din RSR. A trecut de mai multe ori în mod clandestin frontiera în Austria, ocupându-se cu comercializarea unor mărfuri de contrabandă. Mărfurile de contrabandă erau niște… pachete de cărți de joc pentru care a fost condamnat la 1 an și 2 luni închisoare. Marinescu Stelian le regretă și acum :
„E adevărat, da' mi le-a confiscat la graniță. N-am avut nimica, mi le-a confiscat. Și unde mai puneți dumneavoastră, când le-a confiscat acolo n-a făcut un proces verbal în fața mea sau a prietenului meu. Cum să plec io definitiv în străinătate când eu aveam pe mama și pe tata aici, și pământ să mănânc cu lopata. Să mă duc io acolo să fac pe sluga ?”
Hărțuiala începe. Telefoanele îi sunt puse sub ascultare pentru a vedea „ce legături și relații suspecte are obiectivul, care îi sunt precocupările zilnice. Scrisorile sunt interceptate în scopul determinării planurilor de plecare din țară și dacă este sprijinit de cineva în acest sens”. Dar baza o constituiau informatorii și încă de la început pe lângă el sunt dirijați patru agenți, dintre care cel mai activ este unul cu numele de cod ”Banu”, probabil prieten.
Securitatea din Ploiești nu este însă ușor de mulțumit. Pe o notă din 1965 semnată „Banu”, maiorul Florea Nicolae scrie : „Dar ce sarcini a avut de rezolvat și cum s-a achitat de ele ? De ce ofițerul și nici șeful biroului nu manifestă exigență ?” Exigența crește, iar informatorii trebuie să-și justifice ultilitatea, așa încât încep să mai pună de la ei. Marinescu Stelian este acuzat că : „În societate este cunoscut ca un element descompus, bețiv și leneș. Față de realizările regimului socio-politic din țara noastră se manifestă negativ, regretând că nu a putut fugi din țară când a avut ocazia”.
Marinescu Stelian știa că este urmărit pas cu pas de Securitate, iar aceștia îl chemau din când în când și-l amenințau.
”Păi dacă io eram urmărit pas cu pas, vedeți dumneavoastră, de informatorii ăștia care dădeau despre mine informații cu totul neverosimile la adresa mea ? Mă chemau și mă obliga să spun unde-i aurul, undeii pistoletul”.
Văzând că nu răzbesc cu el, mai ales că Marinescu nu era dependent de mila comunistă, reprezentată de un salariu la stat, având propria grădină de zarzavat, Securitatea încearcă să-l racoleze. În Dosarul de urmărire informativă UI din 1967 apare o decizie de închidere, în finalul căreia se precizează : „Împotriva lui au fost date următoarele măsuri operative: a fost contactat, acesta nu a dat nicio notă informativă”. Citind aceste lucruri, pe Marinescu Stelian îl sufocă indignarea. ”După tot ce mi-au făcut, acum aflu că am fost și informator”.
”Dă unde poa' să scoată ei așa ceva ? La mine este adevărat că s-a prezentat unul, cu numele de Pivinichi, care a căutat, nu că mi-a impus, ca să le dau io relații despre prietenii mei din străinătate sau sau despre scrisorile care le primeam de acolo. Domne, io vând aicea case și terenuri, nu vând suflete de oameni. Aicea este confirmat asta. Se ridică repede de pe scaun : «Ne mai vedem noi»”. Zic : daa, ne mai vedem !”
În 1971, acceptând realitatea, Securitatea îl abandonează ca „fiind fără posiblități”. I se deschide un alt doasar de urmărire. Notele informative curg și sunt din ce în ce mai acuzatoare. Sursa „Paul Popescu”, aflată în rețeau rezidentului Nicolaescu, scrie. ”A proferat la adresa conducătorului de stat și de partid o serie de cuvinte jignitoare, acuzându-l că dintr-o ambiție dementă vrea să lichideze rapid datoriile externe, desconsiderând total drepturile cetățenilor la o viață îmbelșugată și liberă.
Marinescu nu mai poate suporta și începe să scrie scrisori la Europa Liberă și regelui Mihai. Evident, Securitatea le interceptează și decide că este momentul să aibă o discuție cu el, în care să i se pună în vedere să se potolească :
„Precizează acolo că să fiu chemat să-mi se puie în vedere că să nu mai zic, să nu mai fac. Da' io nu ziceam ! Ziceaă ăștia care m-acuzau pă mine, informatorii. Io știam să-mi țin gura, doamnă. Mai ales că simțisem că sunt urmărit. Și mi-a spus în final că să nu mai scriu la Europa Liberă că iau 14 ani de pușcărie”.
Marinescu Stelian nu se potolește însă. „După măsura întreprinsă, nu a adoptat o poziție corespunzătoare, fiind semnalat în continuare de rețeaua informativă cu o serie de comentarii ostile la adresa orânduirii socialiste din țara noastră”.
Securitatea nu își poate explica cum în urma atâtor presiuni și avertismente, după ce l-a lăsat sărac (grădina de zarzavat fiindu-i confiscată), Marinescu tot nu se lasă. Concluzia logică, dar și cea mai comodă pentru a scăpa de un caz atât de dificil, este aceea că Marinescu este nebun. Din verificările efectuate, rezultă că acesta figurează în evidența policlinicii municipale cu diagnosticul sindrom depresiv-anxios. Așa că în 1987 se propune închiderea dosarului, ceea ce se face efectiv doar în ianuarie 1989.
Marinescu Stelian susține că toate sunt minciuni. De fapt, acum două zile s-a dus la respectiva Policlinică și a cerut fișa medicală. Care, nicio surpriză, nu există !
„Dar în majoritate sunt numai invenții aicea. Invențiie cu internatul, cu sclerozatul (…) Materialu' ăsta de unde l-a scos ? Nu mai vorbesc despre acuzele care mi se aduc că am colaborat cu Securitatea. Păi sunt foarte jignit ! Foarte jignit. ”
Marinescu Stelian este convins că, fără ca el să aibă habar, i-a întocmai un dosar de 320 file, care demonstrează nu numai că a fost urmărit pas cu pas, ci și că mare parte din ruina vieții sale se datorează „băieților cu ochi albaștri”.