Democrația rezistă, mitul cade (II)

De la bun început, trebuie observat, fără regret sau jenă, că democrația e o formulă de viață și guvernare confirmată și solidă într-un perimetru clar și limitat: Europa, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Korea de Sud. Lista poate primi alte cîteva nume dar nu mai mult. Cei ce vor accepta această realitate vor accepta, în același timp, că democrația e o reușită europeană exportată prin multiplicarea de state în aceeași cultură (America, Australia, Canada, Noua Zeelandă) sau prin violență urmată de control politic strict în state de cultură similară (Germania) sau compatibilă (Japonia, Korea de Sud). Acest tip de liste și considerente suferă de numeroase imprecizii, dar dă cîteva din condițiile care explică succesul sau insuccesul exportului de democrație. Între ele, două par esențiale: cultura și tipul de control. Amîndouă au fost eliminate din discuție în anii marii epidemii de optimism democratic în care teoria predilectă spunea că democrația seduce și nu cere alte argumente. Această teorie a căzut.


Problema e că eșecul e greu de acceptat. Prea multă lume continuă să pună semnul egal între democrație și exportul ei automat. Iar cine gîndește așa va refuza să accepte fiasco-ul democrației ca export facil pentru că asta ar însemna o renunțare la esența democrației. Prin urmare, cei ce continuă să refuze bilanțul a 30 de ani de democrație suferă, de fapt, de o frustrare afectivă și nu de pe urma unui argument rațional. Democrația rămîne validă și superioară cu sau fără eșecurile de pe linia de export. Confuzia care vrea să facă din democrație ceva în mod necesar exportabil a fost, iar, pusă la lucru în reacțiile la demisia generalului James Mattis, ministrul american al Apărării. Mattis, un militar și un teoretician de mare calibru, a demisionat ca răspuns la decizia Președintelui Trump de a pune capăt intervenției americane în Siria.


Conflictul Mattis-Trump e, probabil, un episod de importanță istorică. Mattis a rămas partizanul intervenționismului american, în vreme ce Trump a ajuns, în mod evident, la concluzia că această politică trebuie abandonată. Ciocnirea acestor două concepții e un moment de turnură. Din păcate, dar în mod previzibil, publicul larg a fost privat de înțelegerea cuvenită momentului. Mass media și o mare parte a lumii politice occidentale au prezentat episodul ca pe o nouă aberație semnată de Trump. Ca de obicei, ura și dorința de discreditare au înlocuit aproape cu totul buna judecată, atunci cînd e vorba de Donald Trump. Dacă nu ar fi dependentă de această negație permanentă, lumea de presă și politică ar fi avut ocazia să facă exact ce se presupune că trebuie să facă presa și politicienii într-o democrație: să dezbată, să analizeze și să prezinte argumente. Mai mult, ipocrizia a furat cu totul busola. Căci aceeași presă care a susținut că intervenția în Iraq și Afganistan e o crimă, deplînge, acum, retragerea din Siria. Aceleași ziare care au salutat votul prin care, în 2013, Congresul American se opunea intervenției în Siria, văd acum foarte limpede virtuțile prezenței americane în Siria. Oricum, decizia lui Trump e un gest radical care contrazice o lungă linie politică și teoria care o susține: necesitatea unui soi de imperiu ambulant etico-militar american. Nimeni n-a îndrăznit să spună lucrurilor pe nume pînă acum, deși lucrurile cereau vehement să fie numite. După trilioane de dolari și mii de vieți pierdute, Orientul Mijlociu nu e o democrație și nici nu promite să fie. De ce e așa se poate discuta mult și cu folos. Dar realitatea nu mai poate fi ignorată sau contrazisă. Necesități retorice și de imagine cer liderilor politici să nu pună această problemă sau să nu o pună în acești termeni. Ceea ce nu înseamnă, însă, că problema nu există. Trump e primul șef de stat care a enunțat brutal realitatea. Evident, realismul lui Trump va fi contestat, de cele mai multe ori fără onestitate. Însă breșa a fost deschisă. Revizuirea mitologiei democratice, așa cum a fost ea lansată acum 30 de ani, nu va întîrzia. Democrația rezistă și nu are nimic de pierdut dacă scapă de însoțitorul ei mitologc.