Codul de bare al bunului-simţ

Totul e de văzut la Viena, nici o altă capitală europeană (din câte ai vizitat, destule) nu-i mai adaptată pentru nevăzători ca fosta reşedinţă imperială a ceea ce s-a numit, pe vremuri (din respect pentru locul în care ai ajuns, îi dai titulatura integral şi în original), Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone – oriunde mergi, pe marile bulevarde sau prin staţiunile de metrou, simţi sub tălpi o bandă în dungi tăiată în asfalt/pavaj destinată orbilor, însoţită (când e cazul) de „toaca” semaforului semnalând culoarea roşie. Nu-i mai puţin adevărat că, timp de-o săptămână, nu ai întâlnit nici un nevăzător, dar ai simţit prezenţa invizibilă a oamenilor cu deficienţă de vedere tocmai graţie grijii cu care autorităţile municipale au „acordat” oraşul nevoilor acestora.

Iar şi iar – totul e de văzut la Viena, motiv pentru care lifturile sunt, în case de locuit, magazine, staţii de metrou etc., de sticlă. E ca şi cum te-ai afla în interiorul unui ochi care se mişcă pe verticală – sus-jos, jos-sus – lărgind sau îngustând, în funcţie de vectorul deplasării, orizonatala perspectivei. Cum însă Viena e renumită mai cu seamă ca oraş al muzicienilor, se impune o comparaţie în cheia sol: aşadar, contemplând-o pe verticală, ai senzaţia că dirijezi o simfonie în piatră: Votivkirche seamănă izbitor cu o partitură de Mozart, Karlskirche are ceva din melodicitatea lui Schubert, în timp ce Hundertwasserhaus aminteşte de Variaţiuni-le pentru orchestră ale lui Schonberg. Secession-ul lui Klimt, punct (de aur!) pe i-ul noii şcoli vieneze. Mai ales pentru un nevorbitor de germană (între paranteze fie spus, după cât de cochetă-i capitala Austriei, e de mirare/ de necrezut că nu vorbeşte franceza!), arhitectura ţine de fundal muzical. Astfel, ai putea afirma, fără să exagerezi, că ai ascultat Viena, de la misa Stephansplatz-ului la lied-ul Cebotariweg.

Pe orizontală, Viena valsează în unde concentrice, în interiorul celor două centuri, mică şi mare, pentru a trece, în ritm de tehno, Dunărea spre UNO-City. De unde şi senzaţie de ragtime când, luând linia U1 în Stephansplatz, ieşi peste doar trei staţii în Praterstern. În acest sens, U-Bahn-ul funcţionează ca o maşină a timpului, care te deplasează urgent din epoca Habsburgilor (staţia Schonbrunn) în era globalizării (staţia Kaisermuhlen-Vienna Int. Centre). Şi invers, pentru a te întoarce cu veacuri în urmă, fără a te urni din loc, e suficient să tragi pe nas: în chiar buricul târgului, recenta aromă dulceagă de MacDonalds e tăiată de izul tare, de când lumea, al urinei de cal. Într-una din seri, ţi-ai imaginat cum, noapte de noapte, caii numeroaselor monumente se dau jos de pe socluri, se înhamă singuri la trăsuri şi plimbă pe ulicioarele pustii ale fostei capitale de Imperiu stafiile kaiserilor şi împărăteselor... Doar Maria Tereza, cu cei 16 copii ai săi (dintre care 11 au ajuns la maturitate, şi chiar au purtat, unii, coroană – hélas! pierdută de Maria Antoaneta odată cu capul), ar avea nevoie de-o herghelie.

Cei care înviorează axa coordonatelor descrisă mai sus sunt oamenii: ca şi chişinăuenii, vienezii îşi dau întâlnire la Sf. Ştefan, cu singura deosebire că primii au în vedere monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ultimii – domul din Stephansplatz. Odată întâlniţi, tinerii vienezi (de toate vârstele!) se poartă ca şi cum i-ar urmări mama pe fereastră (mde – ţară catolică, societate conservatoare): se sărută pe obraji, se ţin de mânuţă, păşesc la braţ alături, pe când la moldoveni libertatea manierelor trece pe nesimţite în libertinaj: pupături „ca-n filme” până la sufocare în plină stradă, troleibuz, săli de clasă etc.; perechi înlănţuite (ca-ntr-un celebru vers de Angela Marinescu) prin parcuri încât îţi vine să-i desparţi cu aparatul de sudură... Ici şi colo, câte o frumuseţe solitară: la Viena având ceva din fineţea faianţei, la Chişinău – din dogoarea lutului ars; pe prima o sorbi din privire, pe cea de a doua o beai până la fund! Distanţa exponenţială dintre cultură şi natură. Chiar şi între cerşetorii celor două capitale există o diferenţă de „clasă”: calicii (ca să folosesc un termen scos din uz de aşa-zisa corectitudine politică) chişinăueni sunt pretutindeni, plantaţi pe la colţuri de străzi, prin treceri subterane, în autogări, în faţa bisericilor, magazinelor, cimitirului central etc., agresivi, gata oricând să-şi apere cu dinţii locul repartizat/ cumpărat (într-o ţară săracă până şi cerşitul este un business, şi încă unul bun!); cei vienezi – şi ai văzut doar câţiva, mereu aceiaşi – sunt, fără excepţie, presuraţi de-a lungul străzilor/staţiilor de tramvai „turistice” (Kartnerstrasse, Graben, Volktheatre ş.a.) şi cerşesc într-un mod care te-a impresionat: încovoindu-şi spinarea şi făcând palmele căuş la doar câţiva centimetri de asfalt. Tot de-a lungul traseelor turistice, înfloreşte un alt business, hai să-i spunem „artistul a ieşit în stradă...” – un bărbat costumat în… balerină dansează hip-hop; un trio instrumental cântă live putpuriu; lucruri pe care le-ai mai văzut în alte oraşe turistice. Ceva totuşi îţi lipseşte – ah, da ! acel trio ciudat, alcătuit dintr-o femeie şi doi bărbaţi, tustrei peste măsură de graşi (memoria ta culturală ţi-a şi servit versul lui Cezar Ivănescu: „şi noi cîntăm: sînt oameni graşi, Don Cezar”), toţi orbi, de-acum 16 ani (mai exact, în octombtie 2002) interpretând pe Kartnerstrasse, seară de seară, arii răs-răsuflate din repertoriul clasicilor vienezi, fiind răsplătiţi cu monede de 1 Euro, fiecare piesă (bătută în Austria) avându-l imprimat pe verso chiar pe Wolfgang Amadeus Mozart. Le făceau concurenţă doi păpuşari, unul manipulând un saxofonist semănând cu un ex-preşedinte american Bill Clinton (lipseşte, totuşi, Monica!), altul – un pianist cu pletele-n vânt şi ochii după femei. În acelaşi perimetru al blitzurilor-ce-nu-se-sting-zi-şi-noapte, câţiva artişti ai nemişcării, îmbrăcaţi în costume de epocă, au încremenit pe nişte postamente improvizate aduse de-acasă, reprezentându-i pe Schubert, Maria Tereza, alte figuri recognoscibile. Te farmecă, dintre toate, un sfânt în cuirasă de aur, cu moacă hâtră şi privire unsuroasă – pentru 1 Euro, îl binecuvântează cu un lujer de crin pe-un domn impozant şi dă mâna cu doamna acestuia ce se vrea „trasă-n chip”, înainte de a încremeni iarăşi în aşteptarea altui client. Când vezi pentru a n-a oară aceeaşi scenă, simţi cum te transformi în... gură-cască, şi atunci pleci. Acolo unde ajunge tot omul, adică la capătul drumului. Aşadar, iai tramvaiul nr. 6, mergi-mergi-mergi şi cobori la staţia terminus, Zentralfriedhof. Fără vreun scop anume, deşi ţi-ar face plăcere să dai, din întâmplare, peste taica Freud (n-ai mai dat!). Judecând după cum arată monumentele funerare, viii vienezi au mai multă grijă de morţii lor. Dar se prea poate ca un vienez nimerind la Chişinău de Paştele Blajinilor să spună exact contrariul, că basarabenii îşi iubesc mai mult morţii dragi... (Cum însă ultimul cuvânt le aparţine „celor ce nu mai sînt” – restul e tăcere!) În revanşă, micii vienezi sunt cu certitudine privilegiaţi, chiar şi pentru că-n fiecare din ei se încearcă un copil-Mozart, însăşi  noţiunea de Wunderkind fiind de origine germană.

Există metropole cu suflet de femeie şi metropole cu suflet de bărbat. Astfel, dacă Parisul ţi se înfăţişează ca un gentilhomme desăvârşit, Vienei i s-ar potrivi formula goetheană Das Ewig-Weibliche. Mânat de imperativul dintotdeauna „Chercez la femme”, ai schimbat din mers mai multe capitale – Moscova, Varşovia, Riga, Budapesta, Sofia ş.a. –, spre a o găsi în cele din urmă: Viena. Păcat că nu-i poţi cere mîna... din partea Ch-ăului.