Ce nu știm e cît de rău și cît de repede (II)

Imediat după protestele șocante din Franța, președintele Macron a intervenit cu explicații și argumente mult așteptate. Considerat un personaj foarte bine utilat intelectual, Macron nu a ratat momentul, deși a dezamăgit. Sau, mai degrabă, a reușit să explice foarte bine originile crizei și, în același timp să refuze lecțiile rezultate din propria analiză. La fel ca alți lideri occidentali, Macron pare, simultan, capabil să înțeleagă ce se întîmplă și incapabil să accepte schimbările cuvenite. Astfel, vorbind după incidentele violente de la Paris, Macron a asemuit nemulțumirea populară franceză cu starea de spirit care a provocat Brexitul în Marea Britanie. Culmea, remarcile lui Macron sînt, probabil, tot ce a fost mai bine spus sau scris de un lider occidental pe marginea revoltei anti-elitare. Dar iată citatul:

„Cetățenii ne spun: lumea pe care ne-o propuneți nu mai e pentru noi. E o lume pe care n-o putem pricepe. Oricît ne-am strădui, nu putem vedea în această lume nici o urmă de speranță. În această lume, nu putem construi și nu avem ce lăsa copiilor noștri. Această lume e gîndită pentru cei ce fac bani în cercurile înalte, nu pentru noi”.

Cuvintele președintelui Franței sînt remarcabile. Ele explică admirabil o stare de spirit și ar putea, dealtfel, fi folosite ca argument de cei ce protestează în Franța împotriva președintelui Macron. Numai că autorul acestei dovezi excepționale de înțelegere declară, mai departe, inflexibil, că nu va ceda și că măsurile luate trebuie menținute și apărate. Președintele Macron face, astfel, figura unui politician scindat, aproape schizoid. Și nu e singurul această situație. Cu exact o săptămîna înainte, o altă figură politică de mare calibru a Occidentului a lăsat în urmă o declarație ieșită din comun. Iat-o:

„Europa trebuie să pună sub control migrația, pentru că asta a aprins focul și a dezlănțuit revolta. Europa și-a făcut datoria iar acum trebuie să trimită un mesaj care spună clar că nu poate continua să ofere loc de refugiu pentru că urmările politice vor fi dramatice”.

Cine e autorul acestei declarații alarmate care cere încetarea politicii pro-migrație în Europa? Hillary Clinton! Fosta candidată la președinția Statelor Unite și una din figurile cheie ale Partidului Democrat, aflat chiar acum în fruntea celor ce vor deschiderea frontierei americane și primirea așa numitelor caravane de refugiați aflați în Mexic.

Atît Macron cît și Clinton au înțeles ceva și au, chiar, temeritatea de a o spune deschis. Nu, însă, și curajul de a-și schimba linia politică. E o situație curioasă. Clinton, Macron și alți lideri occidentali sînt în contratimp cu ei înșiși. Ei realizează care sînt efectele deciziilor luate de propriile lor partide, mișcări politice și, mai larg, de consensul elitelor politice, academice, administrative  și mediatice. Însă această înțelegere vine prea tîrziu, chiar și pentru cei ce anunță că trebuie făcut, repede, ceva.

Declarațiile pînă ieri de neconceput al liderilor sînt, într-un fel resemnate. Procesul nu mai poate fi oprit, iar consecințele lui abia încep să se facă simțite. Rămîne în urmă un semn interesant. O ezitare, dacă nu o clătinare de certitudini. O îndoială care vorbește singură, fără să-și includă vorbitorul. Într-un fel, aceste figuri politice încep să trăiască impersonal, dar tragic, urmările fostului lor optimism incurabil. Nimic nu exclude ca autorii acestor declarații să fi făcut un calcul elementar care spune că actuala linie politică riscă să provoace un dezastru electoral. Dar chiar și în fața unei replieri dictate de pragmatism, situația pare să scape de sub control.

Revolta societăților occidentale e în toi, o parte din lideri au ezitări, alții continuă linia deja cunoscută și toate astea promit o perioadă de șocuri și răsturnări cum nu s-au mai văzut după 1945. O eră de nesiguranță, frămîntări și contestație radicală s-a deschis și, cu siguranță, nu se va închide curînd. Încrederea a pierit. Nimeni nu mai vrea să colaboreze cu partea adversă și nimeni nu mai poate restaura echilibrul pierdut. Europa a început să piardă prea mult și prea repede. Fațada rămîne intactă, dar în spatele ei nu mai există decît contradicții, frustrări și aroganță. După aproape 50 e ani de tratament liberal, contestația directă e ultima cale rămasă unor societăți care își simt sfîrșitul apoape. Cei ce cred că se lovesc de revendicări economice fac o eroare enormă. Evident, nemulțumirile economice joacă un rol, dar protestul care clatină societățile occidentale e în primul rînd o formă de apărare a unei culturi. Utopia a mers prea departe, iar realitatea s-a transformat în sete de revanșă, fie și cu ultima zvîcnire. Mai departe urmează necunoscutul în varianta lui cea mai neferirictă. Altfel spus, ce nu știm e în ce fel anume și cît de repede va lucra declinul.