Lenin și Stalin așezați pe o bancă

„Cursul Scurt” a fost scos din bibliografiile obligatorii după moartea lui Stalin și a dispărut chiar și din bibliotecile publice din statele Blocului Sovietic (minus Albania) după 1956. La Congresul al XX-lea din februarie 1956, nimeni altul decât Mihail Suslov, șef al Secției de Propagandă a CC al PCUS în ultimii ani de viață ai lui Stalin, deplângea efectele păgubitoare pentru marxism ale acelei lucrări. Stalin înceta să mai fie cel mai fidel discipol al lui Lenin. Cartea avea la început o fotografie din 1922 în care apar Lenin și Stalin așezați pe o bancă (am în față ediția publicată de Red Starr Press, la Londra, în 1978) cu următorul motto din Mao Zedong: 

„Atunci când studiem marxismul trebuie să studiem Cursul Scurt ca pe materialul principal. Este cea mai bună sinteză, cel mai bun rezumat al experienței mișcării comuniste mondiale din ultima sută de ani, un model de integrare a teoriei cu practica și, până azi, singurul model comprehensiv pe plan global. Când vedem cât de profund au integrat Lenin și Stalin adevărul universal al marxismului cu practica concretă a revoluției sovietice și în acest fel au dezvoltat marxismul, vom ști cum să lucram în China” (1941).

Educația marxistă a unor Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Răutu, Drăghici, Ceaușescu, etc. a fost impregnată de tezele „Cursului Scurt”, această versiune condensată a Weltanschauung-ului stalinist. Pentru ei, acest volum era biblia marxismului. Același lucru poate fi spus despre militanții din alte partide comuniste, de la Rákosi la Bierut, de la Ulbricht la Enver Hoxha, de la Gottwald la Cervenkov, de la Thorez la Zahariadis și, chiar mai aproape de noi, la un Ion Iliescu—nimeni n-a observat că în volumul de dialoguri pe care le-am făcut cu Ion Iliescu Marele șoc din finalul unui secol scurt, fondatorul FSN-ului, educat la Moscova în perioada 1950–1954, relua referința lui Stalin, citată apoteotic în finalul „Cursului Scurt”, la mitul lui Anteu, la „legătura cu poporul, cu masele”, versiunea bolșevică a secretului invincibilității fiului lui Poseidon cu Geea, zeița pământului. Un caz simptomatic de revenire a ceea ce a fost refulat. 

Mă gândesc și la atâția intelectuali de stânga care au pariat pe identitatea dintre comunismul stalinist și pacea mondială, pe „umanismul” gangsterului din Kremlin, de la Jean-Paul Sartre, Louis Aragon, Elsa Triolet, Ilia Ehrenburg, Konstantin Simonov, Lion Feuchtwanger, Pablo Picasso, Heinrich Mann, Yves Montand, Simone Signoret, Paul Éluard și Bertolt Brecht la Miguel Ángel Asturias, Nâzım Hikmet, Pablo Neruda, Anna Seghers, Vítězslav Nezval, Maria Banuș (în Lettre Internationale au apărut fascinante fragmente din jurnalul poetei, mai cu seamă din frământatul an 1956), Nina Cassian (a vorbit despre propria orbire de tinerețe în Memoria ca zestre), Geo Bogza (recomand aici volumul de dialoguri cu autorul Cărții Oltului, Eu sunt ținta de Diana Turconi), Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Eugen Jebeleanu (am scris pe larg despre viața și timpurile sale, despre iluziile și dezamăgirile sale), Adam Ważyk (autorul, în 1955, al Poemului pentru adulți, text care a marcat o ruptură decisivă cu dictatura stalinistă), Georg Lukács, Ernst Bloch, John Bernal, Eric Hobsbawm, tânăra Doris Lessing, Jorge Amado și Yannis Ritsos. Până și cândva hiper-lucidul Julien Benda, autorul celebrei cărți La trahison des clercs, a aderat la „mișcarea pentru pace”. „Vă vorbesc în numele poporului sovietic, poporul erou, poporul calomniat de dușmani”, exclama patetic Ehrenburg. 

Delegația României la Congresul Partizanilor Păcii de la Wroclaw era condusă de Leonte Răutu, propagandistul en titre al regimului Pauker-Dej. Fiecare cuvânt rostit ori scris de Stalin, „titanul gândirii progresiste”, devenea automat o revelație divină, prin chiar natura sa definitivă, perfectă, infailibilă și sacră. De aici și dificultățile ulterioare legate de ceea ce numesc dialectica dezvrăjirii, agoniile, sfâșierile și angoasele foștilor zeloți în momentul în care au realizat că hierocrația stalinistă fusese o sinistră farsă genocidară și o cosmică minciună—enormele dificultăți de a deveni, din copiii lui Stalin, copiii lui Jivago (spre a folosi titlul excepționalei cărți a lui Vladislav Zubok).