Orban în democrație (II)

Primul argument al adversarilor reuniți ai lui Orban e chiar victoria lui Orban. Proporțiile victoriei lui Orban ar sugera că ne aflăm în fața unui caz tipic de control și dominație în masă. Astfel, prezența masivă la vot (70%) ar demonstra că Orban și-a asmuțit alegătorii, după ce i-a spălat pe creier prin dezinformare, lipsă de acces la mas-media independentă și după ce i-a adus în situația de a urî tot ce e străin de Ungaria. E de notat că dacă stînga socialistă ar fi cîștigat alegeri cu prezență de 70% detractorii lui Orban ar fi vorbit de civism avansat și capacitate de rezistență la manipulare.


Vorbind de realitatea de facto și nu de ipoteze contra-factuale e de spus că mass media și gradul de informare sînt, într-adevăr, o problemă în Ungaria. Mai precis, aceeași problemă vizibilă și înainte ca Orban să vină la putere: și sub socialiști și sub Orban, serviciile publice de informare erau și sînt subordonate statului. Nimic nou. Orban a înlocuit un abuz cu un alt abuz, iar cei ce îl acuză erau foarte fericiți cu abuzul practicat de favoriții lor. În plus, vina cea mare a lui Orban e că a îndrăznit să învingă o opoziție care a știut să se divizeze singură și a fost sprijinită necondiționat de UE, de presa internațională și de rețeaua ONG din țară și din afară.


S-a vorbit de anti-semitismul pro-fascist al lui Orban. Așa ceva e greu de acceptat. Guvernul Orban a legiferat delictul de negare a Holocaustului și a introdus studiul persecuției evreiești în programa școlară. Oricine va vizita Budapesta va observa că restaurantele și instituțiile evreiești n-au nevoie de pază armată ca la Bruxelles sau Paris. Există, desigur, un conflict masiv între Orban și finanțatorul-filantropistul George Soros, faimos miliardar maghiar-evreu. Dar Soros nu e contestat rasial. Disputa care i-a învrăjbit pe foștii aliați Orban și Soros e, în primul rînd, legată de ideile politice. Soros e avocatul necondiționat al liberalismului internaționalist și umanitar. Asta înseamnă, printre alte lucruri importante pentru mersul Ungariei, o poziție categoric pro-migrație precum și o preferință militantă pentru valorile laice și limitarea prezenței publice a Bisericii.


Orban e, prin excelență, un naționalist conservator care respectă valorile tardiționale, prezența creștinismului și patrimoniul autohton maghiar. Aceste convingeri pot deveni o culpă doar în măsura în care sînt declarate anti-democratice, după ce democrația a fost declarată egală cu agenda liberală a lui Soros și a celor ce dau, azi, linia de gîndire publică în Occident. Operația e posibilă, dar presupune o mică abatere: încălcarea definiției originare a democrației. În fond, dacă tot vorbim toată ziua de democrație, dacă o invocăm cu orice prilej și dacă susținem că o apărăm neîncetat, ar fi util să ne ținem de definiția ei ultimă. Nimic nu ar trebui să ne abată de la înțelesul de bază al democrației care stă, înainte de toate, pe participare populară și drept la expresie limitat doar de apelul la crimă și ură. E lipsa de apetit a lui Orban pentru birocrația UE sau pentru agenda liberală o crimă? Numai dacă UE și liberalismul sînt totuna cu democrația și invers. Și asta poate fi acceptat numai că operația, oricît de tentantă, presupune despărțirea de democrație.


O democrație e ce e și nimic altceva, adică foarte mult, dar niciodată un cult sau o religie. Din clipa în care cineva susține că e întruparea democrației echilibrul intern se rupe. Democrația devine un cult sau o religie organizată în jurul unei autorități inontestabile. Drumul spre dogmatism e deschis. În acest punct, elitele care cred că Orban trebuie negat cu orice preț își asumă o răspundere gravă: decuplarea de democrație și transformarea într-o aristocrație care se folosește de democrație. Orban poate fi strident și iritant dar asta e secundar. Prea multă lume a uitat sau a refuzat să învețe că democrația nu e un joc plăcut, confirmat numai în măsura în care îți aduce victorii, îți aprobăm ideile și exclude succesul sau convingerile adversarului.