Disoluția marxism-leninismului

 


Lenin a modificat marxismul prin faptul că a atribuit partidului rolul de avangardă a revoluției, mai degrabă decât clasei proletare; a plasat izbucnirea revoluției mai degrabă într-o țară mai puțin dezvoltată, decât într-una dezvoltată (Rusia, nu Europa de Vest), și a făcut din dictatura proletariatului nucleul teoriei sale asupra statului comunist. Pe scurt, datorită contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă o sinteză între valorile vestice, social-democrate și tradițiile rusești ale violenței revoluționare. 


Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus important, care inițial s-a opus tendințelor dictatoriale leniniste. În timpul Revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Vladimir Ilici și a fost primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al Apărării și Afacerilor Externe. Mai târziu, după moartea lui Lenin, a apărat leninismul revoluționar în fața lui Stalin. Troțki l-a acuzat pe Stalin de abandonarea proletariatului din afara hotarelor prin concentrarea exclusivă asupra construirii socialismului în URSS și de distrugerea oricărei urme de democrație din cadrul partidului leninist. Mai puțin dăruit în domeniul teoriei ca Lenin sau Troțki, Stalin a codificat și ultrasimplificat leninismul, ajustându-l la nevoile și așteptările birocrației medii de partid. În loc de o doctrină revoluționară, leninismul lui Stalin reprezenta un mijloc de a legitima exercițiul puterii pentru birocrația de partid. 


Mao Zedong a fost un comunist chinez care a adaptat principiile cele mai importante ale leninismului la situația Chinei. Recunoscând puterea limitată a proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria lui Lenin în ce privește dictatura revoluționară a muncitorilor și țăranilor, și i-a adus pe comuniștii chinezi la putere în 1949.  Mao l-a criticat pe Hrușciov pentru că a renunțat la unele principii staliniste de bază, adăugând că lupta de clasă a continuat și s-a intensificat în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare din Lumea a Treia s-au identificat cu înflăcăratul anti-imperialism și anti-capitalism al lui Mao, dar și cu teoria războiului de gherilă în mediul rural. 


Marx proclama comunismul drept soluția autentică a conflictului dintre om și natură, și dintre om și om: „comunismul este ghicitoarea rezolvată a istoriei, care știe că el este soluția.” Explicația pentru soarta exemplară și consecințele acestei doctrine depinde de câțiva factori esențiali: viziunea asupra adepților—o elită superioară ale cărei țeluri utopice sanctifică cele mai barbare metode; negarea dreptului la viaţă pentru aceia care sunt definiți drept „paraziți degenerați și vermine”—dezumanizarea deliberată a dușmanilor/victimelor definite ca atare de stat; și, ceea ce identifica în mod corect istoricul francez Alain Besançon drept perversitatea ideologică din centrul gândirii totalitare: falsificarea ideii de bine (la falsification du bien). Comunismul a încercat să cuprindă și să filtreze prin matricea sa ideologică tot ce avea potențial pentru discursul public. A încercat să controleze și să medieze orice narațiune prin care se autodefinea. A creat „un nou tip de hegemonie culturală” care țintea să împlinească o „revoluție antropologică” prin apelul la o politică esențialmente transformatoare și ritualică.” (Roger Griffin). 


Reformele lui Mihail Gorbaciov (cunoscute drept glasnost și perestroika) se doreau a fi raționalizarea sistemului sovietic, injectând o viaţă nouă instituțiilor leniniste, situației generale și economiei, condamnând atrocitățile staliniste și readucând entuziasmul ideologic bolșevic de la începuturi. De fapt, el a încercat să reia experiențele anterioare menite să umanizeze socialismul (Revoluția Maghiară, Primăvara de la Praga, revizionismul marxist în Polonia și Iugoslavia). Însă așa cum au demonstrat revoluțiile din 1989, comunismul își epuizase puterea de atracție—ceea ce a dus la prăbușirea regimurilor leniniste din Europa Centrală și de Est.