Jocurile/jucăriile copilăriei 

Zăpada din acest sfârşit de săptămână de martie trecut de jumătatea lunii se suprapune pe lectura – ţinută „în frâu”, nu cumva să se termine prea repede – jurnalului Zodia Cancerului, al poetului sibian Radu Vancu, Humanitas, 2017 (îl voi prezenta la rubrica mea, „Carte la pachet”, în două-trei săptămâni); dacă-l pomenesc în chiar primul alineat al textului de faţă, este pentru senzaţia de prospeţime pe care aş vrea s-o induc la rându-mi, evocând jocurile copilăriei. Scrie Radu Vancu (n. 1978), în data de 5 ianuarie 2015, privind „la muntele, ce spun eu, munţii, Alpii de jucării ale lui Sebastian”, pentru a constata & a se întreba la un moment dat: „Mă tem că fiul meu va pierde memoria jucăriilor copilăriei fiindcă şi eu mi-am pierdut-o pe a mea. Fără să ştiu măcar de ce: oare să fie pentru că nu am avut jucării? Ştiind bine că m-a răsfăţat mama, mă cam îndoiesc. Şi, chiar admiţând că eu n-am avut nici una, atunci cel puţin cei patru fraţi mai mici ai mei ar fi trebuit să aibă – dar nu-mi amintesc nici jucăriile lor. Încât sunt nevoit să cred, aşadar, că n-am avut jucării fiindcă n-am fost în stare să am. N-am ştiut să văd jucăriile, deşi ele cu siguranţă au existat” (p. 320). 

Primii şapte ani de viaţă, am copilărit la ţară – dacă există raiul pe pământ, numele lui fie cel al satului de baştină! –, dar abia pagina orăşeanului Radu Vancu m-a făcut să-mi dau seama că, oricât mi-aş încorda memoria (şi am o memorie-răşină, conservând chipuri & fapte şi chiar încercând să le îmbrace în chihlimbar), nu-mi vine în minte nici o jucărie (poate doar o minge de cauciuc, şi aia sărită probabil din ograda vecină!...) „de magazin”, căci din alea vii – ţânci, pisici, ieduţi, ca să nu mai vorbesc de tot felul de gâze – n-am dus lipsă. Ca şi ceilalţi copii de la ţară ai anilor ’60, mă jucam în ţărână, făceam „boambe” de glod, şi chiar mi se întâmpla să încalec câte-un căluţ făcut dintr-o nuia mai lungă, pe care-l mânam c-o nuieluşă mai mică, să-mi ştie de frică. Dumnezeule! câtă fericire încăpea în curtea bunicilor mei, în care nu ţin minte să mă fi plictisit vreodată, şi nici să fi plâns că cineva mi-a luat (sau nu mi-a dat) jucăria (lui). A durat până pe la 7 ani, ţin minte şi astăzi cum bunica mi-a dat de ziua mea nişte ruble şi m-a trimis la magazinul din centrul satului, să-mi cumpăr ce vreau eu (o puşcă cu dop – se putea altfel?! că doar n-avea să-mi iau o păpuşă, ca o fetiţă; rog psihanaliştii de toată mâna să nu facă nicio legătură cu Arme-le grăitoare ale subsemnatului, căci titlul ţine de blazonare, şi nu de arta războiului), şi cu asta copilăria mea tocmai lua sfârşit – dar va trebui să aştept ziua de 1 septembrie 1971, când am aflat în chiar prima zi de şcoală (de la oraş, ba chiar din capitală! De unde să ştiu pe atunci că – de la Thomas Bernhard citire – „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii”?) că sunt „nepoţelul lui Ilici”, şi nu al bunicilor mei (am mai povestit despre asta, nu voi insista aici), ca să întorc pagina (semnând-o manu propria, cum mă învăţase bunicul pe la 5-6 ani).

În absenţa jucăriilor „de magazin” (dar şi a cărţilor pentru copii, nu-i mai puţin adevărat – noroc că şi bunica, şi bunicul ştiau suficiente poveşti & întâmplări & câte şi mai câte, cu care să ne trimită seara la culcare), faptele de peste zi căpătau o dimensiune aparte, orice întâmplare se prefăcea într-un eveniment (am mai povestit cum ne-am dus, cu toată familia, la o rudă din alt capăt de sat ca să-l privim la televizor – exact 10-15 minute, cât a durat emisiunea! – pe poetul-academician Andrei Lupan; la aceeaşi categorie a faptelor de neuitat se înscrie şi ziua în care ni s-a tras lumină electrică, iar bunica s-a apucat tot atunci să ungă peretele, şi cum lutul era umed, a lovit-o curentul, trântind-o de pe scară, mai s-o calicească), vorbele şi ele era întoarse pe toate părţile (eram micii colportori, trimişi cu vorba când la un vecin, când la altul), singure prezenţele umane – în acea fază, cu precădere ale apropiaţilor – contând cu adevărat. Altfel spus, nu atât jucăriile (puţinele pe care le-am avut, deja la oraş, de la 7 ani în sus – nici una de care să-mi aduc aminte în mod special), cât jocurile – de-a ţurca, de-a Omu’ Negru, de-a baba-oarba ş.a.m.d. – fac copilăria, şi cu asta am mai întors o pagină.

…şi întocmai ca Radu Vancu („Sebastian m-a învăţat să văd jucăriile. Ale lui sunt, într-un fel, primele jucării pe care le văd. Şi pe care le ţin minte. Şi de care mă ataşez”), abia ajuns la rându-mi părinte, m-am jucat cu jucăriile fiicei mele, încă nu chiar high tech, dar categoric altele ca acum juma de veac & le-am păstrat în memorie, dar şi (unele) în debara. Ne-ar sta bine acum, să ne jucăm în doi – Vancu & subsemnatul –, privindu-şi fiecare odrasla, un fel de „joc secund mai pur” barbian la puterea lui – de la Ion Gheorghe citire – „şi mai joaca jocului”. Dixit!