Unirea nu-i un mărţişor, de purtat la piept în luna martie, pentru a-l agăţa apoi în pom pe 1 aprilie – până la 1 Decembrie
Ierte-mi-se titlul prea lung, dar Centenarul Unirii chiar merită pus în valoare în fel şi chip. Feluri vor fi mai multe – de la cele „oficiale”, de-o parte şi de alta a Prutului, la pornirile sincere ale unor oameni care vor marca evenimentul printr-o trăire la cote maxime a ceea ce filosoful Constantin Noica numea „dimensiunea românească a fiinţei”. Cât despre chipuri, ei bine, istoria va reţine probabil portretul colectiv al sutelor de mii de oameni cerând trecerea la grafia latină şi decretarea limbii române drept limbă de stat de la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, anul când – vorba vine – „Dumnezeu a fost român”.
La Chişinău, startul s-a dat în seara zilei de 28 februarie curent, odată cu proiectarea în premieră, la cinematograful „Odeon”, în prezenţa ex-preşedintelui Republicii Moldova Nicolae Timofti, a filmului documentar Marea Unire – România la 100 de ani, realizat de Agenţia Naţională de Presă AGERPRES. Lume mai puţină decât m-aş fi aşteptat (să fie oare de vină gerul de afară?!), şi nici autorităţile moldovene nu s-au prea înghesuit la eveniment, chit că retorica unionistă se face auzită şi pe coridoarele puterii. Între timp, zeci de primării săteşti, cum ar veni, talpa ţării (inclusiv din Sadova, baştina preşedintelui socialist al Republicii Moldova) au adoptat declaraţii simbolice de Unire; şi tot între timp, peste 3,5 mil (trei milioane cinci sute de mii!!!) de români – adică echivalentul populaţiei Republicii Moldova înainte de exodul masiv al moldovenilor, de prin 2000 încoace – au părăsit România, stabilindu-se într-o altă ţară, ceea ce plasează România, stat-membru al Uniunii Europene, pe locul doi în lume la capitolul Emigraţie, imediat după Siria. (Între paranteze fie spus, bună parte a moldovenilor plecaţi peste hotare au paşaport românesc, ceea ce face ca unele cifre să se „suprapună” – dar tendinţa e clară: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la… Italia!”)
Mai multe publicaţii – în special, literare – din Ţară consacră numere speciale Unirii; printre acestea şi Hyperion de la Botoşani, care nu s-a mulţumit să tipărească un florilegiu de texte ale autorilor basarabeni, ci a iniţiat şi o foarte incitantă anchetă, din 10 puncte (un soi de Decalog al conştiinţei de sine), la care m-am prins să răspund şi eu. Cum însă revista nu are o difuzare şi pe teritoriul Republicii Moldova, m-am gândit să le reiau, pe final, aceste întrebări, readresându-le atât colegilor mei, cât şi/mai ales celor pentru care scriem de fapt, în ideea că fiecare scriitor & cititor este în drept să se dea cu părerea. Iată-le:
Cum priviţi, voi cei ce aţi trăit-o zi de zi, prin ochiul istoriei de un deceniu, literatura scrisă între Prut şi Nistru, din 1918 încoace?
Ce scriitor clasic de acolo a ţinut stindardul alături de marii clasici ai literaturii române de dincoace de Prut?
Cum a evoluat la început literatura basarabeană, sub influenţele proletcultiste impuse de vioii scriitori sovietici, prin care ideologia bolşevică s-a impus cu rafturi întregi de cărţi care acum nici măcar istorie nu mai sunt?
Ce s-a făcut din punct de vedere literar în perioada de revenire între graniţele României Mari, nu pentru mult timp, ce-i drept?
Cum s-a simţit influenţa literaturii române în rândul acelor scriitori care nu se puteau decide încotro să o ia, spre soviete sau spre literatura consacrată şi renăscută a României, după dezgheţul din anii şaptezeci?
A schimbat grafia latină şi fondul literaturii scrise în R. Moldova după 1990?
Ce nemulţumiri aveţi faţă de receptarea scriitorilor basarabeni în spaţiul actual al istoriei literare scrise la noi?
Aţi putea face un clasament sau măcar o enumerare a celor mai buni scriitori basarabeni de azi?
Ce ar trebui să se facă în privinţa integrării complete a scriitorilor basarabeni în spaţiul curent al literaturii române?
În ce relaţie sunt revistele literare din R. Moldova cu cele din România? Dar scriitorii din cele două ţări care vorbesc şi scriu în limba română?