Ascensiunea puterii unice (II)
După aproape 30 de ani de efuziune teoretică și angajament militant democratic, ideile care au prezidat marea schimbare globală post-comunistă încep să fie contrazise sau amendate de contra-argumente puternice. China și Rusia se reîntorc, după un scurt detur, la modelul conducătorului unic. Marele val prodemocratic de la sfîrșitul anilor ’80 e în reflux.
S-ar putea spune că evoluțiile din China și Rusia nu contează și că singurul lucru important e mersul înainte al democrației occidentale în occident. Ar fi așa dacă ascensiunea puterii ruse și chineze n-ar însemna și un spor de influență asupra spațiului occidental. Căci Rusia lui Putin e un succes, oricît de iritant, în materie de politică externă și control pe tabla de joc euro-americană. Iar China condusă de Xi Jinping e, deja, un succes economic global și o supraputere militară. China folosește energic aceste două poziții, influențînd masiv piețele financiare și echilbrul strategic mondial. Încă mai instructiv, China a cucerit de ani buni poziția de patron al așa numitei lumi a treia. Acolo unde politica occidentală de asistență stagnează, colosale campanii de investiții chineze au cucerit teren strategic, prestigiu politic și acces la resurse. Faimosul și neverosimilul plan de infrastructură globală cunoscut sub numele de „O singură centură” poate părea și, după mulți, chiar e un act de megalomanie. Însă pînă și intenția acestui proiect care ar crea coridoare de comunicații complete către Europa și Asia e de ajuns pentru a dovedi că statul chinez își permite foarte lesne să gîndească la modificări planetare.
În aceste condiții, concentrările de putere rusă și chineză pot fi criticate în continuare, dar nu mai pot fi excluse ca model de dezvoltare. Poți contesta, dar una e să critici un eșec evident, așa cum a fost cazul regimurilor comuniste în timpul așa numitului Război rece. Cu totul alta e să faci observații unor regimuri care încep să îți stabilească agenda externă sau să te concureze economic. Dacă nu credibilitatea, măcar altitudinea argumentelor occidentale s-a micșorat. Dar lecțiile neplăcute nu se termină aici. Tot în reflux e și unul din cele mai cunoscute și respectate standarde morale aplicate de lumea occidentală în afară: caracterul pozitiv al luptei împotriva corupției.
Povestea ascensiunii lui Xi Jinping e legată strîns de campania anti-corupție. În 2013, imediat după instalare, Xi a declanșat o campanie anti-corupție nemiloasă la nivel național. Campania a țintit, mai întîi, sus, între înalții funcționari ai Partidului Comunist Chinez. Pedepse extrem de dure, între care și pedeapsa cu moartea, au fost aplicate pentru cazurile cele grave. Cel puțin cîteva din aceste cazuri sugerează că Președintele Chinei a folosit agenda anti-corupție pentru a-și elimina adversarii de la vârf și pentru a-și asigura controlul asupra aparatului de partid.
Jos, la nivelul societății, campania lansată de XI a pedepsit aspru funcționarii administrației de stat, în special pentru cererea sau laurea de mită. Rezultatul a fost dispariția corupției administrative la contactul cu omul de rînd. Această transformare mult așteptată l-a făcut foarte popular pe XI printre micii comercianți, dar și printre nenumărații chinezi care folosesc servicii publice. În cele din urmă, campania lansată de Xi a dovedit că măsurile anti-corupție nu sînt un monopol liberal și că pot servi la consolidarea unui regim ne-democratic. Cine credea altfel va trebui, de acum înainte, să facă deosebirea între ordine și egalitatea în fața legii. Prima pune capăt corupției, dar nu o presupune pe a doua.