Gramatica obscurantismului
„Tezele din iulie”, așa au intrat în istorie propunerile lui Nicolae Ceaușescu de revenire la cel mai pustiitor jdanovism. Adoptate imediat de Comitetul Executiv, tezele au devenit gramatica constrângatoare a unui agresiv si devastator obscurantism. Revenise din China și Coreea de Nord, incântat de ceea ce văzuse acolo: totallitarism de nimic limitat, potop encomiastic, isterie de masă, cultul liderului pretins providențial, tineret mancurtizat.
La vremea aceea, în vara anului 1971, nu au fost mulți care să ia în serios pericolul noii glaciațiuni: era totuși după Congresele al XX-lea si al XXII-lea ale PCUS, după expulzarea muniei lui Stalin din mausoleu, după Plenara din aprilie 1968 și reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, după invazia Cehoslovaciei, condamnată vehement de Ceaușescu. În scurt timp însă, s-a dovedit că liderul suprem nu glumea. Dorea o „revoluție culturală” de inspirație maoistă (plus delirul Juche, ideologia politică a lui Kim Il-sung). Cultul personalității devenea esența însăși a propagandei oficiale. Treptat, pregătită minuțios, se configura ascensiunea irezistibilă a Elenei Ceaușescu. Cine să-i reziste? Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Emil Bobu, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu? Suzana Gâdea? Gheorghe Pană?
În 1974, după pensionarea lui Maurer, Ceaușescu a ajuns să-și impună totala dominație. Ideologic, socialismul său era unul autarhic, auto-centrat și rudimentar. Pentru el, literatura, artele în general, trebuiau să servească „poporul”, înțeles ca o comunitate organică înrădăcinată în „sânge și glie”. Minoritățile erau prin definiție suspecte. Intelectualii trebuiau înregimentați și, dacă refuzau acest statut ancilar, trebuiau intimidați și înspăimântați. Stalinist nepocăit, Ceaușescu împărtășea viziunea transformismului absolut, proprie, cum a demonstrat Robert C. Tucker, genialissimului generalissim. Totul, dar chiar totul, trebuia transformat: natura, rituri existențiale, societate, economie, cultură și, mai ales, sufletul uman...
Comunismul românesc se convertea treptat la un ultra-naționalism pompierist pe cât de ridicol, pe atât de nociv. Am analizat această transfigurare în cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”. De amintit că, în pofida legendelor menite să-l confirme ca pe un fel de eretic sui generis, un reformator secret, Ion Iliescu nu s-a opus „Tezelor”. Le-a aplicat cu pervers zel și morbid entuziasm. La plenara CC din 3-5 noiembrie 1971, Iliescu a subscris fără rezerve la toate afirmațiile, adica aberațiile, lui Ceaușescu. A plecat secretar cu propaganda la Timișoara, apoi a devenit prim-secretar la Iași. A aplicat mereu, fără murmur, „prețioasele indicatii”. A vorbit cu maxim entuziasm la Congresul Educației Politice și Culturii Socialiste din 1976. Nu a fost niciodată un disident, ci un „educator politic”, un politruc obedient in serviciul propagandei de partid.