Războiul memoriei: între istorie și imperiu

Săptămâna trecută am marcat 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Atitudinea față de acest eveniment este mai mult un test al conștiinței noastre decât o simplă comemorare a unui moment istoric. Memoria istorică nu este doar ceea ce ne amintim, dar și ceea ce alegem să nu uităm. Iar felul în care ne raportăm la un moment precum 27 martie 1918 spune, în ultimă instanță, nu atât cine am fost, cât cine vrem să fim.

Inaugurarea Cimitirului Eroilor Români de la Chișinău – realizată de autoritățile municipale, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău – a fost unul dintre evenimentele centrale ale zilei de 27 martie din acest an. Nu întâmplător, tocmai această ceremonie a fost ținta unor provocări organizate de un grup de neonaziști-putiniști, afiliați PSRM, autointitulați „Comitetul «Победа»”, care au încercat să o compromită prin organizarea unui pseudo-protest împotriva „eroizării călăilor români”.

Liderul acestei grupări, Alexei Petrovici este prezent la majoritatea diversiunilor ideologice dedicate glorificării trupelor sovietice de ocupație. Îl regăsim, de fiecare dată, în aceeași companie: alături de Igor Dodon, de vicepreședintele Parlamentului, Vlad Batrîncea și așa-numitului ambasador al Federației Ruse la Chișinău, Oleg Vasnețov, un impostor care n-a fost acreditat oficial în Republica Moldova.

După ce a ieșit din arestul poliției, Alexei Petrovici a adresat un mesaj simpatizanților săi: „Nu a fost dat ordinul de retragere. Lupta continuă!” (Отбоя не было. Борьба продолжается!).

Acest mesaj face parte dintr-un arsenal narativ care funcționează simultan ca marcator de identitate și ca instrument de mobilizare. El se înscrie în aceeași logică discursivă în care trebuie citit și celebrul îndemn al lui Igor Dodon, rostit la Comrat – „Ai noștri sunt deja aproape” (наши уже рядом).

Este același cod – sugestia unei coloane a cincea invizibile, dar pregătite să se activeze la momentul oportun.

Acest episod nu este un accident și nici o simplă ieșire marginală. Este expresia unui război ideologic pe care Rusia îl poartă împotriva noastră, încercând să-și reactiveze vechile himere imperiale. Pe de o parte, suntem noi – cei care încearcă să-și asume dramele trecutului și să construiască un viitor întemeiat pe adevărul istoric. Pe de altă parte, Rusia fascistă, care, prin „cozile sale de topor”, încearcă să mențină în viață falsurile staliniste despre „călăii români” și să distorsioneze grosolan adevărul.

După prăbușirea Imperiului Țarist, bolșevicii au schimbat ideologia, dar nu și esența puterii. Uniunea Sovietică, prezentată ca o ruptură de trecut, nu a fost decât o continuare a imperiului sub alt nume. Comunismul nu a desființat imperiul – l-a salvat, prelungindu-i existența cu încă șapte decenii.

Sub lozincile egalității și ale internaționalismului a continuat, în realitate, aceeași politică expansionistă, îndreptată împotriva popoarelor care, în anii 1917-1920, au încercat să valorifice fereastra istorică a autodeterminării și să se desprindă de sub dominația rusă.

De altfel, din punct de vedere juridic, Sfatul Țării, atunci când a proclamat Republica Democratică Moldovenească și, ulterior, la 27 martie 1918, a decis Unirea cu România, nu a făcut decât să se prevaleze de dreptul la autodeterminare recunoscut tuturor popoarelor fostului Imperiu Țarist chiar de guvernul bolșevic de la Moscova.

Perioada iluziilor nu a durat mult. În doar câțiva ani, Rusia bolșevică a reanexat Ucraina, Asia Centrală și Georgia, refăcând, sub alt nume, vechiul imperiu. Basarabia, Polonia, Finlanda și cele trei state baltice au reușit să scape de această reanexare – dar numai pentru o vreme, până când Stalin și Hitler au împărțit Europa între ei.

Pactul Molotov-Ribbentrop nu doar că a împărțit cinic Europa de Est în sfere de influență, ci a scos în evidență, fără echivoc, natura reală a imperialismului sovietic, consfințind principiul care îi guvernează logica până astăzi: dreptul la autodeterminare există doar atât timp cât nu contravine intereselor Kremlinului.

Orice tentativă de a ieși din acest cadru a fost reprimată de Rusia prin violență. Încercarea cecenilor de a scăpa de dominația rusă a fost plătită cu nimicirea a sute de mii de oameni – aproape jumătate din populația acestui mic popor din Caucaz.

Dorința moldovenilor de a fi liberi a fost sancționată prin războiul de pe Nistru și prin menținerea, până astăzi, a teritoriilor din stânga Nistrului sub ocupație militară rusă.

Georgia a plătit pentru aspirația sa de libertate prin două războaie și prin ocuparea de către Rusia a unor teritorii – Abhazia și Osetia de Sud.

Ucraina, pentru simplul fapt că a ales să aparțină lumii libere, este supusă de ani de zile unei agresiuni militare brutale, care a căpătat proporțiile unui război de distrugere fără precedent în Europa de după înfrângerea nazismului.

Rusia post-comunistă nu a abandonat niciodată matricea imperială țaristă, ci a adaptat-o noilor realități geopolitice. Astăzi, masca unei ideologii universale a fost aruncată, rămânând doar forța brută, ascunsă stângaci în formule mincinoase precum „istorie comună”, „lume rusă” sau „drepturi istorice”.

După 1991, odată cu eliberarea de sub ocupația sovietică a început un proces firesc de reevaluare a trecutului. Republica Moldova, asemenea celor trei state baltice, a condamnat oficial atât ocupația nazistă, cât și pe cea sovietică. Asumarea acestui trecut – tragic, complicat și adesea ambiguu – nu a fost nici pe departe un exercițiu ușor, dar a fost singura cale posibilă pentru recuperarea propriei demnități istorice.

Doar pe acest fundament poate fi construit un viitor liber – unul în care memoria nu mai este un instrument de manipulare, ci o condiție a clarității și a libertății noastre. Acest proces a intrat inevitabil în conflict cu narațiunea oficială a Federației Ruse despre trecutul sovietic „luminos”.

În anii 90, statele baltice au fost sprijinite de Occident să revină acolo unde se aflau înainte de Pactul Molotov-Ribbentrop și au reușit să iasă din acest câmp de dominație rusească. Republica Moldova s-a aflat însă într-o cu totul altă situație: cu o Românie postdecembristă rămasă încă, pentru un deceniu, în orbita Moscovei, cu guvernări cleptocratice la Chișinău care, după 1991, s-au ocupat mai mult de jaful proprietarilor publice decât de recuperarea memoriei istorice, și cu o parte a teritoriului național aflată sub ocupație militară rusă.

În aceste condiții, Basarabia a devenit o pradă mult prea ușoară pentru Rusia pentru a fi lăsată să plece. Orice pas al Republicii Moldova în direcția afirmării unui parcurs pro-european este perceput la Moscova nu ca o evoluție istorică firească, ci ca o diminuare directă a propriei sale naturi imperiale.

În acest context, trebuie să fim conștienți că, pe măsură ce Republica Moldova își afirmă tot mai ferm vocația europeană și identitatea sa națională românească, reacția Federației Ruse va deveni tot mai agresivă – mobilizând coloana a cincea și toate rețelele de influență pentru a ne menține într-o zonă de dependență strategică.

Ceea ce se întâmplă astăzi între Republica Moldova și Federația Rusă nu este un simplu diferend legat de trecut și nici măcar conflict legat de viitorul acestei regiuni. Asistăm la ciocnirea a două viziuni incompatibile despre lume. Pe de o parte, viziunea imperială, în care centrul – întruchipat de Rusia – își arogă dreptul de a decide destinul „periferiei”. Pe de altă parte, viziunea europeană, în care fiecare popor își asumă suveranitatea asupra propriei istorii și asupra viitorului său.

Nu asistăm, așadar, la o simplă criză conjuncturală în relațiile cu Rusia, ci la manifestarea unei confruntări între două proiecte istorice incompatibile – două viziuni distincte asupra ordinii politice, identității și viitorului acestui spațiu. Este un război pe care Rusia îl poartă împotriva fostelor provincii sovietice din Basarabia până în Asia Mijlocie, cu scopul de a distruge orice aliniere istorică sau politică unor viziuni alternative celor imperiale.

Dacă în Ucraina Rusia omoară sute de mii de oameni oamenii și șterge orașe întregi de pe fața pământului, în Republica Moldova loviturile deocamdată sunt îndreptate asupra memoriei, limbii și culturii – asupra fundamentelor pe care se sprijină însăși existența acestui popor.

Distrugerea unui stat nu începe neapărat cu distrugerea teritoriului, ci cu erodarea identității sale. Milan Kundera scria încă din 1979, în Cartea râsului și a uitării, că primul pas în lichidarea unui popor este ștergerea memoriei sale – distrugerea cărților, a culturii și a istoriei, pentru ca, în cele din urmă, acel popor să uite cine este și de unde vine. Un popor lipsit de memorie devine vulnerabil, manipulabil și, în cele din urmă, ușor de subordonat.

Imperiul rus nu știe să renunțe. Nu a știut niciodată să lase în pace. El doar subordonează sau distruge – nu doar orașe, ca în Ucraina, ci însăși posibilitatea de a fi altfel.

De aici înainte, totul depinde de noi – dacă vom avea tăria să mergem până la capăt pe drumul pe care ni l-am ales sau dacă vom ceda, încă o dată, în fața colosului de altădată.