De plăcere
Din tezaurul inepuizabil al umorului & înţelepciunii evreieşti, reţin această istorioară care i-ar fi plăcut negreşit unui Aureliu Busuioc, bunăoară, un împătimit pescar şi vânător, dar mai cu seamă un inegalabil cozeur. Am „pescuit-o” din romanul Rinei Frank, Toate casele au nevoie de un balcon, Rao, 2009, scriitoare israelită născută în 1951 la Haifa, dintr-un tată sefard vorbind ladino şi o mamă aşkenazi vorbind idiş, ambii evrei originari din România, ajunşi în Pământul Făgăduinţei la puţin timp de la fondarea statului Israel. (Merită atenţie acest cuplu insolit: „Toată viaţa, tata a fost iubit de toţi, mai puţin de mama. De altfel, o merita, având în vedere faptul că şi tata îi iubea pe toţi, mai puţin pe mama”.) Sigur, scrierea ar fi meritat şi ea o prezentare aparte în cadrul rubricii Cartea la pachet, cum însă ediţia din 2009 nu se mai găseşte probabil pe piaţă, vă recomand s-o căutaţi la bibliotecă. Istorioara însă e de povestit chiar acum, iat-o:
* * * * * * *
Doi pescari stau pe malul apei – unul îmbrăcat elegant, celălalt îmbrăcat foarte simplu. Pescarul elegant îl întreabă pe cel îmbrăcat simplu ce face. Cel simplu îi răspunde: ce faci şi tu, pescuiesc. Îi spune cel elegant: din moment ce eşti deja aici, să-ţi pierzi timpul cu o undiţă, să aştepţi cu răbdare ca peştele să se prindă în undiţa ta, de ce nu faci ca mine şi nu arunci două undiţe deodată, ca astfel să pescuieşti de două ori mai mulţi peşti?
Pescarul simplu în întreabă: şi eu ce câştig?
Pescarul elegant îi răspunde: vei avea mai mulţi peşti de vânzare şi astfel vei câştiga mai mulţi bani.
Cel simplu îi spune: şi eu ce câştig?
Cel elegant îi răspunde: vei pescui mai mulţi peşti şi, cu banii care-ţi rămân, vei putea cumpăra o mică barcă cu pânze, să ieşi în larg, să arunci o plasă mai mare şi să pescuieşti şi mai mulţi peşti.
Cel simplu îl întreabă: şi eu ce câştig?
Cel elegant răspunde: vei avea şi mai mulţi peşti şi atunci îţi vei putea permite să cumperi o barcă mare pentru pescuit şi să angajezi 30 de muncitori care să muncească în locul tău.
Şi atunci ce voi face toată ziua? îl întreabă pescarul simplu pe cel elegant.
Ştiu şi eu, îi răspunde cel elegant, vei putea să te odihneşti pe malul vreunei ape şi să pescuieşti de plăcere.
Îi răspunde cel simplu: şi acum ce crezi că fac?!
* * * * * * *
Nu voi strica frumuseţea povestioarei trăgând pe final o morală, că doar nu-i pildă biblică – mi-i suficient dacă am reuşit să descreţesc nişte frunţi. Iar ca efectul să fie total, voi încheia acest text cu o altă scenă „de plăcere”, cu ceva iz… patriotic. Povesteşte protagonista romanului, fata frumoasă de 20 de ani, aflată în vizită la părinţii lui Kushi, care „aveau doi fii în război: pe Kushi, care era la paraşutişti şi era cel mai bun prieten al ei încă din vremea când învăţa la Academia Militară din Haifa, şi pe fratele lui, care îi căra pe răniţi la elicopter”. Acesta din urmă tocmai vine acasă într-o permisie de 12 ore. „Povesti de acel război îngrozitor, despre soldaţii care cădeau ca muştele, iar ea se întrebă cum trebuia să se simtă o mamă al cărei fiu trebuie să se întoarcă să lupte, în dimineaţa următoare, şi care nu ştie dacă va ieşi viu sau pe o targă, ca răniţii şi morţii pe care el însuşi îi căra în fiecare zi. Hotărî că trebuie să facă ceva pentru a contribui la efortul de război (…) În timp ce-l privea şi asculta înspăimântătoarele poveşti de război, a stabilit că el se va întoarce să lupte pentru patrie ducând cu sine un cadou din partea ei. Se hotărî să se culce cu el în noaptea aia pentru ca el să se întoarcă la războiul acela stupid măcar cu un gust bun în gură. Sau în minte. În clipa în care luă decizia ştiu că Kushi, care lupta într-un sat din Sinai, n-ar fi fost încântat de ideea ei de a se culca cu fratele lui mai mic, însă fratele mai mic ar fi fost fericit şi ar fi privit această aventură ca pe o binecuvântare pentru drum. Într-adevăr, răspunse la primul ei semn. (…)
Când părinţii se duseră la culcare, ei luară ceştile cu cafea tare şi se duseră în camera lui, cum făceau de obicei. El era foarte senzual, iar ea simţi că propria contribuţie la efortul de război îi provoacă o plăcere intensă”.
* * * * * * *
Dacă-mi amintesc bine, în primele săptămâni de carantină, italienii (urmaţi de alţi latini) ieşeau serile la balcoane, pentru a se vedea şi a-şi vorbi. Dar şi pentru a-i aplauda pe medici, tot un fel de „contribuţie – prin solidaritate – la efortul de luptă cu pandemia”. La rândul meu, mi-a făcut mare plăcere să vă citesc – à haute voix – dintr-o scriitoare oarecum „de-a noastră” (căci se vorbeşte multă română în roman!), prima care a anticipat aceste vremuri, dându-şi seama încă pe la începutul anilor 2000 că Toate casele au nevoie de un balcon.