Podul de Flori, 30 de ani după

acea zi istorică de 6 mai 1990, când peste un milion de cetăţeni a două state treceau graniţa dintre (încă) RSS Moldovenească şi România, fără acte, refăcând pentru o zi unitatea de neam a unor oameni despărţiţi de secole de istorie vitregă – şi unde am ajuns astăzi?! câte vizite oficiale la Bucureşti a făcut preşedintele moldovean Igor Dodon? şi preşedintele român Klaus Iohannis de câte ori a vizitat Chişinăul?!

 

Nu-i mai puţin adevărat că, în plan cultural cel puţin, lucrurile s-au mişcat repede, de la primii studenţi basarabeni plecaţi la studii în România, la primele cărţi ale autorilor moldoveni scoase la Iaşi, Cluj, Bucureşti, dar şi ale autorilor români publicate la Chişinău; azi, suficient să deschideţi orice antologie de versuri sau dicţionar de literatură, spre a vă convinge că „a cincea roată la căruţă” (nefericită exprimare a orădeanului Ion Simuţ apropo de literatura scrisă între Prut şi Nistru) face parte din aceeaşi literatură română, întinsă mult peste graniţele politice ale ţării, şi care este prezentă, prin numele sale de vârf, pe câteva continente, tradusă în principalele limbi de circulaţie.

În cele ce urmează vă propun un poem scris la începutul anilor ’90, pe când se vorbea tot mai mult de cele două state româneşti, păstrându-i ortografia de-atunci (atâta diferenţă să rămână între fraţi, scrisul cu î din i vs cu â din a):

 

* * * * * * * * * *

Fugă basarabeană

 

Temă: “cîtă forţă mai am?

aş putea să unesc un moldovean

cu un basarabean ca pe un bivol cu o vacă?

sau să-i despart cu toporul ca pe doi cîini înlănţuiţi?”

(Angela Marinescu, Fugă postmodernă I)

 

cu pămîntul luat pe picioare cu cărţile (noastre) de lut

(răzuindu-le de toţi copacii) luate pe tălpi dezlegîndu-

ni-se cînd un şiret cînd al doilea cînd nistru cînd prut noi... allegro. pedala lui

Dumnezeu apăsînd pe accelerator şi din cînd în cînd numai pe frînă

ne pompează întreaga suflare în ţevile unei conducte de gaz

magistrala transsi-

beria-nă prin care

zi şi noapte pompată de-(aceeaşi?) pedală suflarea din urmă a

zece mii de fiinţe plecate-n pohod

na sibir se întoarce acasă să pîlpîie-n ochiul

aragazului candelă triplă/cvadruplă-ncălzindu-ne (cea de)

toate zilele (şi nu ne du...) numele meu fie

bejenaru. aşa să-mi ajute

dumnezeu. de tătari am scăpat şi de turci am scăpat dar de ducă-se

pe pustii cum să scap cînd la capătul fugii îl aflu

în chiar numele meu. bejenaru. bezanije. presto:

 

însăşi fuga tăiată în două însăşi fuga tăiată în două

ca din puşcă ca din puşcă

de vînătoare odată de vînătoare odată

două focuri ţîşnind două focuri ţîşnind

 

însuşi cîmpul tăiat în două însuşi cîmpul tăiat în două

pe care s-aşterne pe care s-aşterne

fuga însăşi tăiată în două fuga însăşi tăiată în două

 

însuşi trupul tăiat în două însuşi trupul tăiat în două

pe două maluri pe două maluri

de rîu alergînd de rîu alergînd

în susul şi josul apei în susul şi josul apei

cînd nistru cînd prut dezlegîndu- cînd nistru cînd prut dezlegîndu-

mi-se mi s-a

solemnă

nu poci postmodernistă nu vreau ruşinoasă sunt. Ave(a) Maria

nouă feţi logofeţi şi-ntr-o luni i-a

botezat şi-n alta i-a numărat şi-au rămas din nouă opt

din opt şapte din şapte şa(m.d.) din unu niciunu – aşa

să rămînă tot neamul ce nu ştie carte. într-o

ţărişoară plină cu cerneală ce fel de cerneală

ai tu în ţărişoara ta? roşie! domnul

scrie morţii cu cerneală şi pe cei vii cu roşeală. purceseră

maicile din răsărit merseră către apus fiecare purtîndu-şi

bocceluţa cu creieri pe cap.

pîlcuri pîlcuri. brain-drain. ghici în care din ele sunt eu

acum treizeci şi trei

(de turaţii) de ani? fuga mea-i din născare. de cînd m-a făcut

mama-n poalele patriei. secera

şi ciocanul erau monogramele fustei ei roşii. de seceră

am scăpat de ciocan am scăpat dar de purpura poalelor

ridicate a “să mi-o mănînci!” cum să scap?!... cu pămîntul luat

pe picioare cu cărţile (noastre) de

lut şi paie pe tălpi dezlegîndu-

ni-se cînd un şiret cînd al doilea cînd nistru cînd prut. mi-am făcut

încălţările cu cernoziom. acum chiar c-aş putea exclama (la treizeci şi

trei de ani după sylvia): patrie-mamă

gheată neagră în care-am trăit ca o labă

învăţată să ţină cadenţa-ntr-o limbă străină. şi nici

nu pot spune pe care picior e. dar pentru-a nu pierde cadenţa-mi şoptesc:

ăl cu nistru!

ăl cu prut!