Susan Sontag și ispita radicalismului estetic

Admirată necondiționat de unii, vehement criticată de alții, Susan Sontag (1933–2004) a fost una dintre cele mai originale (deci controversate) personalități intelectuale americane. Editura Humanitas a inițiat de-a lungul timpului o serie de autor dedicată regretatei eseiste, publicând tulburătoarea carte scrisă cu puțin timp înainte de stingerea ei din viață (Privind la suferința celuilalt, 2011). Acea carte este o meditație, de o sinceritate ce-ți taie respirația, despre cruzime, suferință, agonie, așa cum apar aceste stări-limită în imaginile fotografice. Cum poate fi contemplată oroarea, cum poate fi ea transfigurată estetic?  

În ultimii ani am recitit multe din scrierile lui Susan Sontag, inclusiv studiile introductive la volumul de eseuri Homo Poeticus de Danilo Kiš și la romanul lui Victor Serge (revoluționarul ruso-francez), Cazul tovarășului Tulaev. Asemeni altor autori formați în atmosfera febrilă de la Partisan Review, Susan Sontag a fost mereu atentă la interacțiunea dintre artă și politică, ambele înțelese în sensul lor cel mai adânc. Îndrăgostită de Karl Kraus și Walter Benjamin, de Kierkegaard și Blanchot, de Cioran și Artaud, de Thomas Mann și Kafka, Susan Sontag nu se ferea să provoace, ba chiar dimpotrivă. Aș spune că avea, atât în scris, cât și în viața personală, voluptatea transgresiunii. O altă carte vorbește despre relația dintre Susan Sontag și fiul ei, cunoscutul gânditor politic David Rieff (tatăl lui David a fost sociologul Philip Rieff, profesor la University of Pennsylvania, autorul clasicei cărți The Triumph of the Therapeutic). Cu puțin timp înainte de a muri, în 2006, Philip Rieff a publicat un studiu remarcabil despre fenomenul charismei. Când a apărut cartea mea Reinventing Politics, în 1992, David a recenzat-o în Newsday.

Atunci când a încetat din viață, la sfârșitul lunii decembrie 2004, Susan Sontag, celebra scriitoare new-yorkeză, figură emblematică pentru marile tensiuni spirituale ale Americii ultimelor decenii, se bucura de o imensă, cvasi-iconică autoritate intelectuală. Avea 71 de ani și apucase să participe la cele mai aprige dispute care au marcat viața spirituală americană din a doua jumătate a secolului trecut și începutul noului veac. Comparabilă, cred, cu un Oscar Wilde prin refuzul filistinismului și curajul asumării unor poziții programatic non-conformiste, Susan Sontag și-a purtat cu demnitate blazonul autenticității ca formulă existențială. Nu a vrut să fie ostateca vreunui corset ideologic. S-a alăturat cu fervoare intelectualilor de la Partisan Review, împărtășind cu aceștia gustul iconoclast pentru modernitate și avangardă, dar și disprețul umanist pentru orice expresie a mentalității gregar-totalitare. A îndrăznit să propună un radicalism estetic combinat cu unul al opțiunilor politice. Nu s-a ferit însă să-și recunoască erorile. A condamnat războiul din Vietnam, dar a fost la fel de neînduplecată în blamarea comunismului, pe care l-a numit, spre oroarea amicilor ei de stânga, „fascism cu chip uman”.

Susan Sontag a susținut, cu pasiune și generozitate, intelectualii disidenți din statele sovietizate. A fost prietenă apropiată a lui Iosif Brodski și a editat scrieri ale neuitatului prozator iugoslav Danilo Kiš. Până în ultima clipă, și-a păstrat interesul neabătut pentru creațiile artistice venite din Estul Europei. A montat la Sarajevo, în timpul asediului, Nepotul lui Rameau de Diderot. În 2004, într-o emisiune maraton despre cărți, filme și idei de pe unul din canalele de televiziune americane (C-Span), își mărturisea admirația pentru regizorul rus Aleksandr Sokurov, fostul asistent al lui Andrei Tarkovski, autorul filmului Arca rusă și al Dialogurilor cu Soljenițîn (ulterior, Sokurov a regizat Tată și fiu, Aleksandra și alte capodopere, inclusiv filmele despre Lenin, Hirohito și Mussolini). Unul din ultimele ei mari eseuri—gen în care Susan Sontag a excelat—a apărut în Times Literary Supplement în aprilie 2004, fiind consacrat lui Victor Serge, disidentul ex-comunist apropiat de Troțki, dar și de Panait Istrati, a cărui operă o considera egală, din punct de vedere etic și estetic, cu creațiile lui Arthur Koestler și George Orwell. Era vorba de fapt de studiul introductiv scris de Susan Sontag pentru noua ediție a romanului lui Serge, Cazul tovarășului Tulaev, apărută în seria New York Review Books Classics. 

Pe scurt, Susan Sontag a simbolizat ceea ce cunoscutul critic literar Lionel Trilling a numit cândva „obligația morală de a fi inteligent”. Ceea ce nu înseamnă că nu i s-a întâmplat să spună unele enormități, de pildă după 11 septembrie 2001, când, într-un scurt text apărut în The New Yorker, într-un bizar elan pseudo-camusian, îi credita pe Mohamed Atta și camarazii săi cu virtutea „curajului”. Nobody is perfect…