Vasile stătea în mijlocul colegilor săi și se cam plictisea de discursurile sforăitoare pe care le rosteau unii dintre aceștia de la tribună și își rotea ochii de la stânga la dreapta numai ca să nu-i asculte. Deodată, a înlemnit văzând că scaunele Juliei și al lui Dudu erau goale. Plecaseră undeva. Îi căuta cu ochii prin sală. Nu erau nicăieri. Plecaseră și din sală. S-a uitat pe fereastră și i-a descoperit în curtea Uniunii Scriitorilor, stând pe terasă, la o masă de lângă ușă, cu câteo cafea în față, fără să se jeneze că ar fi putut să fie văzuți de ceilalți scriitori sau de organizatorii festivalului. Chiuleau în văzul tuturor. Dar ceea ce-l umplea pe Vasile de uimire e că de când a venit Julia din Marea Britanie îi tot vedea mereu împreună: împreună au stat și la micul dejun, iar după ce acesta s-a terminat, au dispărut amândoi în oraș, cică, pentru a-i cumpăra niște ghete Juliei, pentru că o strângeau pantofii cu toc cu care a venit din Londra, iar când s-au întors, Julia încălțată în ghete moldovenești, și Dudu pășind radios alături, s-au așezat unul lângă altul în sala unde se ținea simpozionul, și acum, iată, stau din nou împreună, la o cafea, pe terasă, sub umbra unui arțar rotat. Vasile îi privea cu luare aminte, bucuros că și-a găsit o ocupație. Oare despre ce vorbeau? Julia e traducătoare din română în engleză, iar Dudu e prozator. Pe Vasile îl fulgeră un gând: oare Dudu nu încearcă s-o convingă să-i traducă vreun roman în engleză?
