Marcel Proust - premiul Goncourt 1919

Se va împlini peste câteva zile, mai precis pe 10 decembrie, un secol de când Marcel Proust a primit premiul Goncourt pentru În umbra fetelor în floare, al doilea volum din monumentala sa construcție narativă În căutarea timpului pierdut. Primul volum, Swann, fusese tipărit în 1913 și puțini au fost atunci cei care au crezut în geniul autorului. A izbucnit apoi războiul care a reprezentat pentru Franța o traumă cumplită, și prin numărul victimelor, și prin suferințele populației civile. Premiul Goncourt, acordat prima oară în 1903, încununa cartea pe care juriul o socotea cel mai bun roman al anului. Încă se mai respectau două clauze testamentare pe care le prevăzuseră frații Goncourt, cei care întemeiaseră premiul: se înmâna laureatului o sumă de bani destul de consistentă, cinci mii de franci, iar câștigătorul trebuia să fie, în principiu, un scriitor tânăr.


Cinci ediții la rând premiul Goncourt mersese către romancieri care relataseră experiența războiului, unii dintre ei chiar foști combatanți. În 1919, concurentul lui Proust era Roland Dorgelès, erou de război, autor al unui roman de succes inspirat tot de atrocitățile primei conflagrații mondiale, Crucile de lemn. Dorgelès era sigur de victorie, iar când balanța a înclinat în favoarea lui Proust a izbucnit o adevărată bătălie literară, de o intensitate și de o complexitate pe care cu greu le putem astăzi imagina. Povestea acestei bătălii este reconstituită de Thierry Laget într-o remarcabilă - și pasionantă – carte, Proust, premiul Goncourt (Gallimard, 2019), unde vedem ce pasiuni, ce dușmănii, ce invidii, ce intrigi a stârnit un simplu premiu literar care nici măcar nu avea, atunci, prestigiul pe care l-a câștigat mai târziu.






I s-a reproșat lui Proust că este „prea bătrân” (avea 48 de ani !), că are o situație materială confortabilă și că nu ducea lipsă de bani (ceea era în parte inexact). A fost nevoie ca unul dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt, Léon Daudet, să desfășoare o excepțional de viguroasă campanie de susținere pentru ca, în final, Proust să obțină șase voturi, iar Dorgelès patru. Era însă doar începutul scandalului.


Dosarul de presă al volumului La umbra fetelor în floare este uriaș, de vreo șapte sute de pagini. Sigur, critici și scriitori mari subliniază originalitatea demersului lui Proust însă romancierul este atacat, nu o dată violent, din toate direcțiile. Albin Michel, editorul lui Dorgelès, găsește o formulă comercială ingenioasă: însoțește romanul Crucile de lemn cu o banderolă pe care e scris, cu litere mari, PREMIUL GONCOURT, și dedesubt, cu caractere mici, „patru voturi”. E adevărat că tirajele lui Dorgelès cresc pentru moment, dar Proust își ia revanșa - și ce revanșă ! – în postumitate. El moare în 1922, ultimul volum din În căutarea timpului pierdut apare în 1927, iar câteva decenii mai târziu Proust intră definitiv în conștiința publicului drept unul dintre fondatorii romanului modern. Din această perspectivă, bătălia din 1919 pentru premiul Goncourt poate fi socotită o piatră de hotar.