Cinismul ludic, modernitatea ratată și moralitatea tarată
Calomniile ar trebui excluse din capul locului. Din păcate, observ că fenomenele de poluare a spațiului public prin limbaje infamante, procese de intenție și alte asemenea tehnici ce țin de tradiția totalitară nu au dispărut, ba chiar proliferează. Când spui despre cineva, de exemplu, că „linge cizmele Americii”, te-ai sustras polemicii civilizate și ai intrat în zona diabolizării. În aceste viziuni, „Marele Satan” trebuie înfierat. Cei care se opun acestor mitologii, liberali, conservatori, social-democrați, cei care prețuiesc tradiția Congresului pentru Libertatea Culturii, cei care nu cred în vocația umanistă a variilor „Brigăzi Roșii”, cei numiți „Cold War liberals” (un titlu cu care ne mândrim), cei care refuză să participe la ceea ce Paul Berman numește the flight of the intellectuals, de fapt noua trădare a intelectualilor, sunt desemnați drept „inamici obiectivi”. Ceea ce enervează „Noua Internațională” este că nu tăcem.
La polul stâng (tot mai mult de extremă stânga), acolo unde sunt venerați și romantizați Marat, Babeuf, Robespierre, Blanqui, Marx, Lenin, Troțki, Stalin, Mao, Gorki, Buharin, Gramsci, Lukács, Marcuse, Žižek, Badiou, Angela Davies, Camilo Torres, Carlos Marighella, guerilele urbane gen Montoneros și Tupamaros, frații Ortega, pseudo-istoricul Chomsky (altminteri, evident, un mare lingvist), Antonio Negri, Fidel Castro, „Che” Guevara, Frantz Fanon, Hugo Chávez și Naomi Klein, acolo unde Ioan Paul al II-lea este văzut ca un „obscurantist reacționar”, acolo unde tot ce poate servi unui anti-americanism obsesional (knee-jerk) este privit ca acceptabil, ba chiar util, acolo unde anti-sionismul programatic este o expresie a „justiției istorice”, el nefiind de fapt decât raționalizarea antisemitismului, reacțiile ulcerate la orice critică sunt extrem de frecvente și cu deosebire stridente. Când identifici filonul antisemit, anti-creștin, anti-occidental, anti-raționalist, anti-burghez, anti-modern și anti-capitalist, ești acuzat că susții „extrema dreaptă fundamentalistă”. Dar nu împărtășesc comunismul și fascismul exact aceste anti-uri?
Problema asumării și consolidării unei veritabile modernități este expediată sub artezienele asurzitoare ale unor poncife fără aderență la realitățile dure și buimăcitoare ale post-comunismului. Orice ar afirma G. M. Tamás, comunismul nu a modernizat nici statele încorporate în URSS, nici pe cele din ceea ce s-a numit Blocul Sovietic. La fel de grav, a fost distrusă fibra demnității, au fost anihilate identitățile verticale, a fost cultivat comportamentul obedient, servil, sicofantic și dedublat al lui Homo Sovieticus. Minciuna, scria Leszek Kołakowski, este sufletul nemuritor al comunismului. Să ne mai mirăm că Václav Havel vorbea despre coșmarul moral al post-comunismului? Întemeiată pe un model industrial vetust și pe oroarea de proprietate privată, modernizarea comunistă a fost una ratată. Înrădăcinată în cultul totalității, în dispreț pentru individ, pentru subiectivitate, moralitatea comunistă a fost una tarată.
Nu mă refer, așadar, doar la România. Dar într-o țară unde foștii securiști rânjesc obscen, unde nostalgicii comunismului și ai fascismului se înfrățesc sub semnul aceleiași repulsii în raport cu valorile liberal-conservatoare, asemenea discursuri probează, în cel mai fericit caz, iresponsabilitate. Simplu spus, nu cred în inocența cinismului ludic. El are o agendă, iar această agendă nu favorizează valorile societății deschise, deși mimează un discurs democratic.