Când am coborât din cursa de Brașov, în Chișinău era noapte. Autogara de Sud era pustie și eu stăteam înțepenit pe peronul gol, printre oamenii care plecau veseli cu gențile pe umăr sau în mâini spre taxiurile parcate la ieșire sau spre stația de troleibuz de peste drum. Am rămas singur, cu încă o țigară în gură, sub un bec chior. Sufla un vânt înghețat și nu știam încotro să mă duc, pentru că bani de hotel nu aveam și nu știam pe cine să-l telefonez ca să-l rog să mă oploșească la noapte. Pe Cioclea, pe Cioclea l-aș putea suna, mi-am spus, și am mers la un aparat telefonic din clădirea autogării, în care am aruncat o monedă. Cioclea era acasă. Nu s-a mirat deloc când i-am spus de ce-l sun, deși nu mai vorbisem la telefon de câțiva ani. Mă mir că mă mai ținea minte. El însă mi-a publicat câteva poezii în revista „Tineretul Moldovei” și-și aducea aminte de mine.
