„Traducerile nu fac o literatură, ci două şi mai multe...”
(Tradiţional, luna mai este – prin definiţie – luna festivalurilor de literatură, naţionale & internaţionale, printre acestea remarcându-se de departe Primăvara Europeană a Poeţilor, având şi o componentă – esenţială, după mine – a Traducătorilor. Nu s-a mai ţinut, nici în 2020, şi nici anul acesta, din cauza pandemiei – ceea ce nu vrea să însemne că poeţii & literaturile au încetat să-şi vorbească. Dintr-un interviu mai amplu, vă propun un mic fragment referitor la traduceri & tălmaci, fără de care nu ar fi cu putinţă comunicarea dintre naţiuni & culturi, chiar dacă există… google.translate, căci abia oamenii – de litere/de cuvânt – îi dau viaţă.)
Marian-Dumitru Ghiță : Este traducătorul un scriitor – și, dacă da, ce fel de scriitor este traducătorul?
Em. Galaicu-Păun: Am auzit adeseori spunându-se: „Traducătorul de poezie e un concurent al poetului tradus; traducătorul de proză e un rob al scriitorului tradus”. Dacă mă gândesc la câteva romane magistral tălmăcite în română – de fapt, sunt prea multe, aşa că nu voi da nici o listă, pentru a nu lăsa pe dinafară operele meritorii –, aş zice că traducătorul este ambasadorul scriitorului în altă limbă (dar şi – cu un cuvânt al lui Baudelaire – „son semblable, son frère”), iar misiunea sa poate impune nu doar un anume autor, ci şi literatura din care a tradus – ceea ce au şi făcut cu brio Irina Mavrodin, în cazul tălmăcirilor din franceză, Antoaneta Ralian, din engleză, Emil Iordache, din rusă, sau Nora Iuga, din germană, etc., etc. Mai cu seamă în cazul unor opere de mare virtuozitate stilistică se impune o mână de scriitor – din fericire, literele române au o galerie impresionantă de mari scriitori-traducători –, şi atunci putem vorbi despre încetăţenirea unor cărţi în „limba de adopţie”. Am trăit această senzaţie la lectura romanului Moscova – Petuşki, de Venedikt Erofeev, magistral transpus de regretatul Emil Iordache, de unde la început „poemul” (aşa îi zice autorul rus: «Поэма») mi se părea intraductibil. Nu voi generaliza – căci am văzut traducători de toată mâna, unora chiar le-aş fi dat peste mână! –, aş spune doar că dacă autorul e responsabil numai şi numai în faţa limbii sale, tălmaciul poartă întreaga răspundere şi în faţa textului tradus (pe care nu trebuie să-l trădeze), şi în faţa limbii & literaturii din care a tradus, nu în ultimul rând faţă de propria limbă & cultură, pe care o traducere bună o slujeşte întocmai ca o scriere originală. Nu pot să nu amintesc aici că marele Goethe a apucat să citească, în tălmăcirea lui Gérard de Nerval, prima partea a Faust-ului său „francez”, apreciind-o ca fiind… mult superioară originalului!
M.-D. G.: Să pornim de la ideea lui Plett, anume că literatura este întotdeauna text, nu și invers. Putem spune același lucru și despre scriitorul-traducător, că un scriitor este întotdeauna un traducător, dar un traducător nu este un scriitor?Ținând cont că atunci când o idee îi trece prin minte scriitorului, înainte de a începe să aștearnă cuvintele pe hârtie, el este desemnat categoric la traducere, în primul rând, pentru că gândirea înseamnă traducere, iar pe de altă parte, scrisul este traducerea gândului.
Em. G.-P.: E o discuţie lungă aici, aşa că aş tăia-o pe scurtătură făcând trimitere la poemul lui Lucian Blaga, Stihuitorul, pe care-l citez integral: „Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac altceva decât să tălmăcesc./ Aşa găsesc că e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/ să se-mplinească şi să fie floare./ Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune îngânat suav, în limba ei”. Pe urmele acestuia, Marcela Benea îşi intitulează unul dintre volumele de poeme chiar aşa: Traducătorul de suferinţe. Dar, sigur, întrebarea se referă la o altfel de traducere, nu a încă-nespusului în cuvânt, ci a textului dintr-o limbă într-alta, de dorit fără pierderi. De fapt, mereu se pierde ceva (în primul rând sonoritatea unei limbi), dar se şi câştigă (noi teritorii), iar în cazul unor traduceri izbutite, şi noi orizonturi – bref, traducerile nu fac o literatură, ci două şi mai multe... Din experienţa personală, ştiu că nu trebuie să faci o facultate de istorie pentru a traduce cărţi de istorie – am luat trei premii ale Uniunii Latine pentru traducerile din Robert Muchembled şi Michel Pastoureau, doi istorici francezi contemporani, ultimul un adevărat „papă” al heraldicii; dar e musai să ai mână de scriitor ca să-l tălmăceşti pe Roland Barthes, şi să fii neapărat poet, ca să-l transpui pe Boris Pasternak. La rându-mi, am fost tălmăcit – poezia, în special – în vreo 20 de limbi, având norocul de a fi lucrat mână-n mână cu mai mulţi poeţi & scriitori de primă mână. Ar mai fi de adăugat ceva – în chiar anul (2020, pe 15 ianuarie) în care îmi apărea romanul Ţesut viu. 10 x 10 în SUA (Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press), traducătorul meu Alistair Ian Blyth debuta la aceeaşi casă cu un roman, Card Catalogue, dar asta după ce tradusese deja în engleză mai mulţi autori români – Urmuz, Varujan Vosganian, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Ţepeneag, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ş.a. – mai şi fiind distins cu ceva premii.
M.-D. G.: Având în vedere aspectul economic precar pe care îl are traducerea literară, deducem că un traducător practică această meserie din pasiune, evident, tot de pasiune, vorbim și la meseria de scriitor. Prin urmare, s-a întâmplat să citiți vreo operă care v-a plăcut foarte mult și a lăsat în urmă acel regret cum că nu Dumneavoastră aţi scris-o? Reprezintă traducerea o șansă de a scrie ceva ce v-ați fi dorit să scrieți, dar nu ați apucat încă?
Em. G.-P.: Minunată întrebare! Mi s-a întâmplat în câteva rânduri ca, citind o lucrare (roman, poem, eseu, studiu monografic ş.a.m.d.) în care mă regăseam întru totul, să mă minunez până la Dumnezeu că nu eu am scris-o (şi tot atunci, în minte, refăceam deja unele fraze, suprimam sau adăugam anumite linii de subiect etc.) – prima pe listă e Memorialul mănăstirii, de José Saramago, urmată îndeaproape de Dicţionar khazar: roman-lexicon în 100 000 de cuvinte al sârbului Milorad Pavić –, dar de fiecare dată m-am bucurat că cel puţin mi s-a dat să citesc o asemenea carte, căci nu le poţi face tu însuţi pe toate (vorba marelui Tudor Arghezi: „Să vrei pân’ la o mie, să poţi pân’ la o sută”). Nu-i mai puţin adevărat că, la rându-mi, am tradus cărţi care m-au marcat – lui Michel Pastoureau (din care am tradus 5 studii, începând cu O istorie simbolică a Evului mediu occidental, Cartier, 2004, şi încheind cu Regele ucis de un porc, în curs de apariţie la Cartier) îi datorez titlul – heraldic – de Arme grăitoare (volumul de poeme din 2009 & antologia din 2015); lui Roland Barthes, din care am transpus Jurnal de doliu, în 2009, poemul Călimara lui Mutter (din proaspăta antologie sanG d’encre, 2020), ca să dau doar două exemple. Paradoxal, fiind în primul rând poet (şi abia după, romancier, eseist ş.a.), am tradus foarte puţină poezie – vreo 6-7 poeme de Boris Pasternak, prin anii ’90 şi ceva din franceză –; îl preţuiesc cu atât mai mult pe Paul Celan, cu cât a tradus în germană câţiva mari poeţi ruşi: Aleksandr Blok, Osip Mandelştam (de departe, preferatul meu!), Anna Ahmatova. Că tot i-am pomenit numele, traducătorii lui Paul Celan în franceză – unii, la patru mâini cu poetul, care a supravegheat îndeaproape procesul – vorbesc chiar despre „célaniser le français”. Să amintim, aici şi acum, şi de foarţarea (de la Şerban Foarţă citire) lui Stéphane Mallarmé în română, ceea ce a stârnit admiraţia lui Emil Cioran, care-i scria unei cunoştinţe, Dana Diminescu, în 13 mai 1989: „Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul…”