Călătoria lui Maximov
Vladimir Maximov (n. în 1930 la Moscova, ca Lev Alexeevici Samsonov) a fost unul din cei mai remarcabili scriitori ruși ai secolului trecut și o figură importantă a mișcării disidente sovietice și post-sovietice.
Copilăria viitorului scriitor fusese însă una dură. Tatăl lui, arestat în câteva rânduri de-a lungul anilor ’30, a murit ucis la începutul războiului, în 1941. Maximov a ajuns astfel într-un orfelinat și apoi într-o colonie pentru delincvenții juvenili. Educația sa adunată n-a însemnat mai mult de patru ani. Până la vârsta de 22 de ani, cutreierase de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice, muncind ca zilier la diferite ferme colective și pe șantiere. Tânărul Maximov văzuse deja mare parte din Asia Centrală și Siberia și vizitase mai multe orfelinate și școli de corecție. Putem spune că așa a început „călătoria” celui a cărui biografie avea să se încheie pe 26 martie 1995, într-o respectabilă suburbie pariziană.
Declicul pentru el s-a produs în 1952, când a debutat cu primele poezii și a început să scrie ca jurnalist pentru mai multe ziare locale. Se vădește faptul că asprimea tinereții nu l-a distrus pe viitorul scriitor, ci, din contră: experiența supraviețuirii într-un conflict permanent cu mediul social înconjurător i-a modelat, în bună măsură, caracterul. Cum calea către marea literatură rusă trece întotdeauna prin capitală, Maximov a trebuit să aștepte auspicii mai bune.
A reușit, așadar, să se întoarcă la Moscova abia în 1956. Coincidență sau nu, revenirea sa a coincis cu așa-zisul „dezgheț” al lui Hrușciov. Viața Uniunii Sovietice, în ansamblu, trecea prin mari transformări. La porțile literaturii sovietice bătea o nouă generație de tineri scriitori. Evident, mulți dintre ei trecuseră prin război și lagărele staliniste. Atunci, în acel moment, începe Maximov să publice masiv în revistele literare din capitală. După încă 7 ani, este acceptat în Uniunea Scriitorilor Sovietici.
În paralel cu viața de scriitor (articole, romane realiste, versuri), Maximov s-a implicat în numeroase activități sociale, iar în 1967 a fost invitat să facă parte din redacția influentei reviste literare sovietice Oktiabr. Cărțile și publicațiile lui s-au bucurat de un apreciabil succes la public și au fost discutate intens în paginile periodicelor sovietice.
Însă Vladimir Maximov nu putea fi până la capăt un scriitor sovietic ortodox. Opiniile sale politice s-au abătut brusc de la linia oficială, lucru reflectat din plin în mai multe cărți despre deprimantele realități sovietice. Au fost, în cele din urmă, interzise. Romanele Șapte zile de creație (1971) și Carantina (1973) au ajuns la cititori în formă dactilografiată, înainte de a fi strecurate și publicate în străinătate. Maximov se considera de pe acum și creștin, punându-și „trezirea religioasă” pe seama parcurgerii literaturii ruse pre-revoluționare. Din perspectiva autorităților sovietice, acesta era un „moft” mult prea evident din partea scriitorului.
În 1973, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și supus unui tratament obligatoriu într-o clinică de psihiatrie, o practică obișnuită în URSS-ul acelei perioade. A fost forțat să emigreze în aceeași zi cu Alexandr Soljenițîn, în februarie 1974, și s-a stabilit la Paris, unde a locuit până la sfârșitul zilelor. Asemeni prietenului său—transformat în dușman pentru o vreme, apoi, din nou, în prieten regăsit—Andrei Siniavski, Maximov nu s-a sinchisit să stăpânească prea bine franceza și nici nu s-a simțit vreodată acasă în noul mediu.
La Paris, însă, Vladimir Maximov a participat activ la activitățile sociale și literare ale emigrației ruse. Tot el a fost ales director executiv al organizației internaționale anticomuniste Resistance International. În capitala Franței a publicat tot ce nu fusese posibil să apară în Uniunea Sovietică. Cărțile sale despre dezolantele realități sovietice au avut un succes enorm și au fost traduse în mai multe limbi europene.
Chiar și așa, Vladimir Emelianovici a crezut că principala activitate a vieții sale a fost publicarea revistei disidente Kontinent, din al cărei colegiu editorial mai făceau parte și Victor Nekrasov, Andrei Saharov, Iosif Brodski, ori Natalia Gorbanevskaia (din Rusia), Milovan Djilas (din Iugoslavia), dar și o întreagă pleiadă de personalități internaționale, precum Arthur Koestler, Eugen Ionesco, Saul Bellow, Raymond Aron sau Ignazio Silone.
Timp de trei decenii, datorită tenacității lui Vladimir Maximov, o mulțime de scriitori și gânditori, liberali sau conservatori, aveau să-și exprime opiniile în paginile revistei ori să ia parte la evenimentele organizate aici. Asemeni celorlalți disidenți, și Maximov a crezut că, indiferent de ce va urma după prăbușirea Uniunii Sovietice, va fi mai bine. Scepticismul său în privința glasnost-ului gorbaciovist a fost nimic prin comparație cu adversitatea pe care a arătat-o regimului Boris Elțîn. A fost un personaj dificil, însă unul autentic rusesc, precum Gorki, pe care poți să-l admiri chiar și atunci când nu-l placi foarte tare...