Ura și discriminarea nu (prea) se pedepsesc în România. Cât de grav stau lucrurile
Senatorii români au adoptat un proiect iniţiat de Guvern care vizează combaterea unor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal. Camera Deputaților este însă camera decizională în acest caz.
Acest proiect adaugă la cadrul legislativ actual detalii prevăzute de Decizia-cadru a Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne din cadrul Uniunii Europene privind combaterea unor forme şi expresii ale rasismului şi xenofobiei prin intermediul dreptului penal.(Decizia-cadru 2008/913/)
Unul dintre amendamentele votate ieri seară de Senatul României prevede că „incitarea publicului, prin orice mijloace, la violenţă, ură sau discriminare împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane definită pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte criterii de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă".
Acest amendament a fost propus de Ministerul Justiției și răspunde criticilor Comisiei Europene la adresa României, care consideră că Bucureștiul nu s-a aliniat criteriilor europene în domeniul discriminării.
României nu-i lipsește, însă, atât legislația, cât punerea ei în aplicare. O analiză a Institutului pentru Politici Publice din România arată de pildă, că în 2019 în baza de date a magistraturii existau doar două cause referitoare la infracțiunea de incitare la ură (Art 269 din Codul Penal) aflate pe rolul instanțelor judecătorești. În anii anteriori a fost înregistrată o singură cauză soluționată cu condamnarea celui trimis în judecată pentru aceeași infracțiune de incitare la ură, în decembrie 2017. Un studiu făcut pe 13 de ani Societatea Academică Română constată aceeași tendință, în care doar un dosar pe an din domeniul discriminării ajunge să fie anchetat de parchete. Cele mai multe se finalizează, însă cu netrimiterea în judecată sau prin hotărâri ale instanțelor de achitare a inculpaților.
Potrivit Institutului de Politici Publice din România, informațiile primite de la parchete, poliție și instanțe pe trei ani înainte de pandemie, arată că au existat câteva zeci de sesizări ale autorităților represive ale statului cu posibila săvârșire a unor infracțiuni motivate de ură, din care mai puțin de jumătate au fost anchetate și doar câte cel mult una-două pe an s-au soldat cu hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte cercetările sociologice sunt uneori contradictorii, dar în mare măsură descurajante. Astfel, de pildă, o cercetare făcută în 2019 la cererea Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale, arată în cazul României că 52% din respondenți declară că orientarea sexuală este deloc sau puțin importantă atunci când și formează o opinie favorabilă sau defavorabilă cu privire la o altă persoană, dar 74% dintre respondenți declară că au încredere puțină sau deloc în homosexuali.
Se observă de asemenea o tendință de creștere a intoleranței rasiale în rândul tinerilor, iar culoarea pielii este foarte importantă atunci când se raportează la o altă persoană pentru aproape 15% dintre respondenții cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, semnificativ mai mult decât pentru cei cu vârste cuprinse între 51 și 65 de ani (aproximativ 10%), procent depășit doar de categoria de populație de peste 65 de ani.
Este nevoie deci de politici de coeziune, dar și de magistrați mai bine pregătiți, care să ia în serios discriminările de toate felurile, incitările la ură și la violență.