Echinocţiul poeţilor – Primăvara neagră 2021

Întâmplător sau nu, Ziua Mondială a Poeziei coincide cu Echinocţiul de primăvară. Fără alte cuvinte (decât, între paranteze, că eu însumi sunt născut de ziua Solstiţiului de vară), v-aş îndemna să citiţi unul dintre cele mai fascinante poeme scrise vreodată în limba română, apărut în premieră în volumul Poesii nouă, de Mircea Ivănescu, Dacia, 1982, şi care, în tot acest timp, n-a făcut nici un rid, ci doar… rânduri-rânduri ale receptării critice.

* * * * * * *

 

Mircea IVĂNESCU

 

Cornul de aur al băiatului

           

            poetului emil hurezeanu

 

scenă de dimineaţă – cornul sunând depărtat,

prin hăţişurile albăstrii, chemarea la vânătoare – glasul

lui de aur alungindu-şi tristeţea –

(întristarea dimineţilor de toamnă, cu ceaţa

sfâşiată alene de soarele fără putere)

peste lătrăturile excitate ale câinilor

nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur

a cornului, acolo, dincolo, prin pădure – are să fie întotdeauna

de acum încolo, dacă-ţi vei mai aduce aminte, fundalul

frumos lucrat al tapiseriei cu învălmăşeala cailor, câinilor

lungi de vânătoare, şi feţele întoarse spre cel care, la mijloc,

să dea semnalul începerii. şi femeile, care sunt,

aşezate pe câte o parte a şeii, cu mâinile lor înguste

şi trupurile firave – neîmplinite în adolescenţa întârziată

mai subţiratece în aerul limpede al dimineţii de început

de lume – de vânătoare. – câteva fete foarte tinere,

pe care bărbaţii, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau

în seamă, – jocul lor acum este altul

decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară.

şi sunetul de aur în soarele dimineţii alungindu-se trist,

ca un câine obosit, anunţând de acum

sfârşitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu aşi înceţi,

şi fetele, acum cu ochii mari, îşi vor apleca şi mai mult

într-o parte, capetele, să nu privească leşurile din oblânc.

                                                                       însă scholia

pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu,

într-o dimineaţă cu lumina mocnind în sunet de corn,

spune aşa – întoarcerea vânătorului din coline

este de fapt moartea lui – sfârşitul vânătorii e o casă

în care se strâng ceilalţi – şi fetele acestea cu trup subţire

îşi trec, cu pale ale tristeţii, lumina părului lunecând blând

peste umerii lor fragili (atât de uşor de frânt, nu?

doar că bărbaţii suflă acum în mâinile care le-au stat încleştate

pe armele vânătorii) îşi trec făpturile de aur mocnit

prin odăi – şi nu privesc spre blănurile de sub fereastră

unde e întins vânătorul. – sfârşitul vânătorii. câinii au tăcut

şi cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.

 

                                                                       şi mult mai târziu,

într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini

şi cornuri sunându-şi chemarea în lumina de aur stins

a toamnei este numai un joc de cărţi,

într-o vreme când nu mai sunt cai, decât în tapiseriile vechi,

asculţi deodată amintirea hohotelor întretăiate,

dar arginţii, ale pianului sunând în terţe suitoare, coborâtoare,

chemau la vânătoare – cornul s-a preschimbat în flăcările de argint

ale pianului – şi ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe peretele

cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în urechea

aducerii aminte, într-o altă aşezare de lemn,

în care tot te închipui mergând spre fereastră. decât

că în lumina soarelui de dimineaţă de toamnă

nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai şi câini tulburaţi

de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea chipurilor întoarse

către semnalul de pornire – şi deci, mai târziu, de întoarcere

înceată la sfârşitul de vânătoare – şi nici fecioarele aduse cu aur

curat în păr, pe caii domoli, să atragă licornele. – ci doar

sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând

despre vânătoarea într-o dimineaţă rece de toamnă. 

* * * * * * *

Repetitivă până la Dumnezeu, poezia lui Mircea Ivănescu are structură de faguri: fiecare poem, construit cam după acelaşi calapod, comunică nemijlocit cu alte câteva, pe orizontală şi pe verticală; la rându-i, fiece volum nou se adaugă în stup, paralel celor anterioare – calitatea mierii fiind aceeaşi (deşi un degustător fin ar putea distinge gustul specific al celei de mai, de salcâm sau de salvie), este privilegiată cantitatea (12 volume originale, din 1968 şi până în 1989, scoase la fiecare 2-3 ani, plus alte 2 scrise la patru mâini, cu Rodica Braga, Commentarius perpetuus, Dacia, 1986, şi cu Justin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Litera, 1994). Or, aceasta se obţine prin survolarea continuă a aceloraşi arii tematice, cunoscute până-n cele mai mici amănunte, şi totuşi aducătoare de surprize tocmai graţie privirii (de albină muncitoare) a poetului – nu atât mioapă, cât caleidoscopică. Viziunea sa (de la firul ierbii) s-ar numi monstruoasă, dacă nu ar fi chiar experimentală în sens ştiinţific: nu ridicarea la putere, ci descrierea – pas cu pas (pas de deux, de cele mai multe ori, dar şi pas de trois) – a reacţiilor.