Debordantul Harms
„Daniil Harms” a fost principalul pseudonim literar al lui Daniil Ivanovici Iuvaciov (n. 30 decembrie 1905–d. 2 februarie 1942). Fiu al unei importante personalități intelectuale a Sankt Petersburgului, Ivan Pavlovici Iuvaciov, care în trecut fusese închis alături de fratele lui Lenin—Alexander Ulianov—pentru activități revoluționare, Daniil avea să cunoască de-a lungul scurtei sale vieți doar o reputație locală, în special ca avangardist excentric și scriitor pentru copii (vezi mai ales colaborările cu Samuil Marșak din anii ’20–’30).
În realitate, Daniil Harms a fost un scriitor de o mare originalitate și un participant relevant la mișcarea modernistă a anilor 1920. Unii precum Harms sau poetul futurist Aleksandr Vedenski au fost, într-adevăr, sufletul grupului avangardist Oberiu (Asociația Artei Reale), care se coagulase vremelnic spre sfârșitul deceniului. Vlăstari ai futurismului, ei s-au intitulat „noul detașament al artei revoluționare de stânga” și au pretins a fi creatorii „nu doar ai unui nou limbaj poetic, ci și ai unei noi percepții asupra vieții”. Ceea ce face până la urmă unic demersul lor în context sovietic este mariajul cu suprarealismul și literatura absurdului. Despre destinul acestei avangarde și locul special rezervat lui Harms a scris excelent și profesoara de literatură și cultură rusă de la Universitatea din București, Camelia Dinu, într-un volum apărut anul trecut: Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse.
Mișcările avangardiste precum futurismul, din care se revendică și Harms la mijlocul anilor ’20, au fost în general orientate spre limbajul vorbit al marilor mase și au căutat permanent să distrugă literatura scrisă prin poezie orală. Vladimir Maiakovski, bunăoară, un personaj extrem de rar înclinat spre teoretizări, declara la un moment dat că, „în timpul revoluției, proza literară a dispărut definitiv: nimeni nu mai avea timp s-o scrie sau s-o citească”. Curentul transrațional, căruia i-a aparținut și Daniil Harms în primii săi ani, viza apariția unui „limbaj în devenire” absolut, care nu poate fi nicicând permanentizat prin publicare.
Neîncrederea în cuvântul scris și cultura asimilată într-o societate semianalfabetă, dublată de preferința pentru cuvântul rostit, a reprezentat una din trăsăturile operei timpurii a lui Harms. Ideea că ar exista un adevăr mai profund dincolo de logică și rațiune nu este nici ea străină de această perioadă. Mai mult, romantic, eclectic și utopic, proiectul avangardist rus s-a bazat pe speranțele politice născute din Revoluția bolșevică. Futuriștii, în special, au văzut revoluția concretă ca pe prima etapă dintr-o revoluție spirituală care urma să transforme întreaga viață socială și să distrugă vechea și hiperierarhizata cultură.
Numai că o dată cu birocratizarea revoluției politice, care a culminat în primul plan cincinal, avangarda rusă a eșuat. Devastatoarea dictatură a susținătorilor culturii proletare a dus la apariția unei noi estetici conservatoare, a unei ideologii raționaliste și a controlului birocratic asupra producției culturale. Din acest punct de vedere, clivajul culturilor care caracterizase societatea țaristă a fost retrăit la un cu totul alt nivel. Represiunea și cenzura i-au împins pe scriitori în mrejele conformismului, tăcerii sau, în anumite cazuri, unei vieți creative subversive care scăpa vigilenței statului.
Așa stând lucrurile, Harms a trăit o adevărată criză artistică pe la începutul anilor ’30, una care i-a schimbat întreaga perspectivă avangardistă. Tot la acel moment s-a produs și stridentul lui salt de la vers la proză, iar Daniil Harms s-a putut înfățișa în hainele criticului social. Poetica absurdului a fost utilizată într-un usturător atac la adresa monolitismului stalinist.
La sfârșitul anului 1931, atât Harms, cât și Vedenski au fost arestați, închiși, apoi exilați pentru scurt timp la Kursk. Au urmat lipsa posibilităților de angajare sau publicare și perioade crâncene, inclusiv de înfometare. Harms (dar și Vedenski, care s-a refugiat în Ucraina pe la mijlocul deceniului) a supraviețuit cumva Marii Terori a anilor 1930. Cu toate acestea, debutul celei de-a doua conflagrații mondiale i-a provocat noi neplăceri: a fost arestat în Leningrad în vara anului 1941 și a murit—pare-se, prin înfometare, într-un spital de penitenciar—în februarie anul următor. A fost reabilitat în timpul „dezghețului” lui Nikita Hrușciov, însă cea mai mare parte a operei sale a trebuit să aștepte perioada Gorbaciov pentru o publicare adecvată în rusă.
Ironia face că foametea și arestul fuseseră anticipate în mai multe din scrierile lui Harms. Putem spune că a fost un „poet al foamei” care a luat cât se poate de în serios romanul omonim al lui Knut Hamsun. A supraviețuit, atât cât a făcut-o, și pentru că văduva sa, Marina Malich (Durnovo), i-a fost alături până în ultima clipă.
Privind retrospectiv la biografia sa, nu putem ignora senzația că fusese un „om vizat” încă de la prima arestare, în 1931. Prima lui soție, Ester Rusakova (1906–1938), membră a unei proeminente familii de emigranți revoluționari, fusese epurată. Aceeași ironie a vieții sale este dublată tot prin Rusakova, a cărei soră măritată cu Victor Serge l-a făcut pe Daniil Harms, vreme de mai mulți ani, cumnatul autorului Memoriilor unui revoluționar. O fi fost Harms un foarte original om de litere, însă, în datele vremii, nu a avut absolut nicio protecție...