Ședința de partid era în toi, când noua noastră secretară, îmbrăcată într-o fustă scurtă, s-a așezat pe scaunul de vizavi, atrăgând toate privirile asupra picioarelor ei lungi și melodioase, plesnind de frumusețe și senzualitate. Nimeni nu-l mai urmărea pe tovarășul Ivan Ceban, care vorbea în acele momente, și toți o furau cu ochii pe Tamara și numai ea, cu ochii ei albaștri, mari, blânzi, de vacă, senini se uita tandru și învăluitor la vorbitor. Mi-am rupt privirile de pe fața ei râzătoare și dulce și mi-am întors și eu capul către Ivan Ceban. Cel din urmă, vorbea despre Plahotniuc și nu înțelegeam dacă îl laudă sau-l îl hulește. Tamara s-a sculat în picioare și iar mi-am aruncat ochii după ea. A traversat încăperea dreaptă ca un fir de trandafir, melancolică, plutind printre scaune, spre ușă. A ieșit și în păr ne-am rotit capetele către Ivan Ceban, dar cu mintea și urechile eram în altă parte și, nu peste mult, i-am auzit clinchetul vocii în hol. Toma s-a ridicat de pe scaun și a străbătut sala. A ieșit după ea, m-am gândit eu, ca s-o vrăjească, și un val de căldură mi-a dogorit pieptul. Mă perpeleam pe scaun, nu altceva. Și, deodată, mi-a venit o idee ca să-i întreb dacă nu vor cafea, toată lumea voia, și am ieșit și eu în hol ca s-o anunț pe secretară ca să ne facă la toți cafea. Tamara vorbea la mobil și i-am făcut un semn să nu se grăbească și m-am așezat pe scaun așteptând să-și termine conversația. Toma nu era nicăieri. Poate, fuma pe palier. Tamara stătea picior peste picior și eu, în timp ce o priveam, am simțit cum mă ia cu cald și rece. A închis și s-a uitat la mine, cu ochii ei luminoși și provocatori.
